Acesta este un articol scris de un copil care nu a fost la grădiniță ( cum nu am fost nici eu de altfel), dar nu este menit să inspire părinții în a nu-și duce copiii la grădiniță. Este doar despre ce trăiri a avut ea acolo, despre ce nevoi erau necesare a fi îndeplinite.
Nu întotdeauna copiii noștri refuză să meargă la grădiniță de teama de a-și pierde fizic părinții. Charlize a mea se temea că îmi va pierde dragostea, pe perioada în care suntem separate. Am trecut peste acea perioada cu un joc inventat chiar de ea. Un factor important în alegerea grădiniței este chiar buna cunoaștere a propriului nostru copil ( Arta de a fi părinte) El ne va ghida lin spre decizia de a alege locul potrivit lui.
Sandrei, autoarea noastră de azi, îi era teamă de altceva. Dar haideți mai bine să citim povestea ei. Eu zic că suntem chiar norocoși că își amintește de atunci și că putem înțelege o părticică din trăirile unui copil de 3 ani.
Unii oameni își aduc aminte lucruri de când erau foarte mici, alții își aduc aminte de mai târziu. Eu mă consider chiar norocoasă că îmi pot aminti de atât de mica. Pentru mine orice amintire e legată de o experiență de viață. De exemplu, eu îmi aduc aminte foarte bine vârsta de 3 ani. La acea vârstă am început grădinița, prima mea experiență.
Când m-am dus la grădiniță, nu am plecat cu frică de nimic. Nici de colegi, nici de educatoare și nu aveam nici senzația că părinții mei mă trimit acolo pentru că nu mai au timp de mine. Am intrat acolo, într-un loc drăguț, curat și primitor. Timp de două săptămâni, acel loc normal pentru ceilalți copii îmi provoca o stare de supărare. Nu mă jucam cu nimeni și stăteam toata ziua în brațele unei îngrijitoare tinere și drăguțe spunând că vreau acasă. Plângeam tot timpul și îmi doream să ajung acasă.
După acele două săptămâni am fost mutată la o grădiniță aproape de casa bunicii mele. Gradiniță noua era un loc la fel de drăguț, cu o educatoare destul de plăcută. Acolo am rezistat ceva mai mult…am participat chiar și la serbare, costumată în iepuraș. A fost o experiență drăguță la care a participat toată familia, singurul inconvenient fiind costumul prea strâmt.
Și la noua grădiniță am avut parte de o experiență neplăcută pentru că băiețeii îmi găseau păpușile și le rupeau capul. Îmi venea să plâng de supărare și totuși nu o făceam. Nu-mi plăcea să plâng dar aveam sentimentul puternic că sunt neîndreptățită. Toți copiii veneau cu jucăriile de acasă și nu suportam ca ceilalți să le distrugă pe ale mele, din moment ce eu nu procedam la fel cu ale lor. Eram atașată de păpușile mele și nu înțelegeam ce văd baieții atât de interesant în a le decapita și a ascunde piesele separat. De la grădiniță nu am învățat nimic, nici măcar o poezie, și ca restul fetițelor, eram ocupată să-mi caut piesele păpușilor ca apoi să le reasamblez. Nu știu dacă pentru celelalte era la fel de deprimant, poate eu eram prea sensibilă și dornică de dreptate.
M-am dus acasă și nerăbdatoare sa fiu ascultată, am petrecut o zi întreagă spunând doar “NU MAI VREAU SĂ MERG LA GRĂDINIȚĂ!”. Aproape de seară, i-am convins pe părinții mei să nu mă mai ducă la grădiniță. A fost o ușurare extraordinară! Parcă viața revenea la normal și răul disparea, apoi am realizat că jucăriile mele erau încă acolo și fiind seară, mai aveam de așteptat multe ore până când părinții mei se duceau să le ia. Abia a doua zi pe la prânz mi-am revăzut FOCA- jucaria mea preferată, din pluș și albă, cutiile de puzzle în care îmi ascundeam păpușile Barbie și încă două pluşuri mari.
Îi mulțumesc familiei mele că a înțeles ce aveam EU nevoie, că s-au gândit la mine mai mult decât la tiparul social în care toți copiii de la 3 la 7 ani merg la grădiniță, apoi la școala și nu mi-au zis niciodată că “o să rămân proastă dacă nu merg și la grădiniță”, cum am mai auzit la alții. Din puncul meu de vedere această expresie este absurdă. Dacă nu te duci la grădiniță nu înseamnă ca ești prost.Dacă un copil nu merge la grădiniță nu e o tragedie și nici nu înseamnă că e prea bun sau prea prost pentru acel loc. Mă bucur că familia mea m-a înteles în dorința de a renunța la grădiniță pentru că acel loc nu era pentru mine, nu-mi aducea niciun beneficiu emoțional sau educativ.
Acum, la vârsta de 16 ani, elevă în clasa a XII-a, nu țin în mine nicio frustrare legată de acea perioadă și nu am niciun regret că am mers la școala de la 5 ani( asta a fost dorința mea personală deoarece bunica mea era învățătoare și încă de când am început să merg în picioare mă lua cu ea la școala iar mie îmi plăcea foarte mult atmosfera de acolo și stăteam în liniște în ultima bancă răsfoind o carticică cu fabule). Mereu primesc întrebarea de la ceilalți “Și tu nu ai fost la grădiniță?” Iar eu zâmbesc și spun “Nu!”
Cât despre experiența mea la școală… o să povestesc data viitoare!
Poate că deciziile sau soluțiile găsite de părinți nu sunt întotdeauna terapeutic corecte, în sensul că ați putea spune că era mai bine să se facă terapie prin plâns, pentru că ea nu se descărca foarte mult sau am putea considera că era util să fie sprijinită în descoperirea si gestionarea tipologiilor, astfel încât să facă față băiețeilor. DAR, noi ca părinți nu trebuie să ne temem că greșim, că nu am aplicat strategia corectă, că vom traumatiza copiii prin deciziile noastre, dacă suntem convinși că emotional le răspundem tuturor nevoilor. Sandra, spre exemplu, s-a simțit protejată, ascultată și asta a contat cel mai mult pentru ea. Mediul de la școala i-a priit mai mult. Este nefiresc, am putea spunea, dar cine suntem noi să știm ce simte, ce este bun pentru fiecare individ în parte? Pentru ea, lucrurile au funcționat așa cum a simțit ea. Nimeni nu i-a negat instinctul, iar timpul a confirmat că a fost în regulă. Nu am vrut neapărat să prezint o poveste, care a funcționat aplicând anumite instrumente terapeutice. Am vrut să aștern o poveste de dragoste necondiționată, de încredere în propriul copil.
