Am tot auzit, în ultima perioadă, această filozofie de viață, cum că fiecare copil își alege părinții, pentru a le aduce niște lecții de viață sau pentru a-i vindeca. De ce nu cred eu teoria asta sau mai bine spus nu o pot accepta? Pentru că mi se pare crudă și egoistă.

Nu pot să accept că orice forță a Universului, că îi spunem Dumnezeu, natura sau orice alta denumire, ar putea fi atât de crudă încât să sacrifice un suflet pentru vindecarea celuilalt.

Am auzit povești cum că anumiți copii s-au născut bolnavi ( orbi, surzi sau orice altceva) pentru a-i vindeca pe părinții lor care aveau căsnicii sau vieți nepotrivite și se simțeau copleșiți, care nu mai vedeau viața bine, nu mai auzeau mesajele pozitive, etc. Iar forța asta a Universului s-a gândit că ar fi util să chinuie un copil, trimițându-l orb pe lumea asta sau cu alte dificultăți, pentru a-și vindeca părinții. Cât de dur poate fi acest lucru, doar gând, aș zice. Mai degraba, tind să cred că acești micuți și-ar alege fix familii, în care partenerii pot duce și susține un astfel de micuț, nicidecum invers.

Oricât de tare aș vrea să-mi explic fenomenul și să văd și unde l-aș putea crede, realitatea mă lovește în moalele capului:

  • Există copii violați de proprii părinți
  • Există bătuți cu lanțuri și legați de calorifere
  • Există copii cărora nu li se dă de mâncare, pentru că părinții își cumpără băutura sau țigări
  • Există copii care se nasc cu dificultăți și sunt abandonați de proprii părinți sau umiliți
  • Există copii care mor din cauza neglijenței părinților
  • Există copii omorâți de proprii părinți

Dacă îmi spune cineva că acei copii și-au ales părinții ca să îi învețe ceva…aș accepta dacă părinții respectivi chiar s-ar schimba după aceste evenimente. Dar experiența, lucrul cu oamenii, statistica ne arată că există un procent enorm de copii abuzați și același număr de părinți nevindecați. Dacă tot chinul acesta la care este supus un suflet ar culmina cu vindecarea celuilalt suflet aș crede, dar lucrurile nu stau așa. Știu din experiență personală și din literatura de specialitate că anumiți părinți care și-au abuzat copiii ( bătut, violat, omorât, umilit, abandonat) au trăit până în ultima zi a vieții la fel, cu niciun regret sau cu vreo înțelegere că ar fi făcut ceva greșit. Nu exclud faptul că sunt și oameni vindecați sau care au înțeles mesaje și s-au schimbat, dar de aici până la a generaliza cum că ” fiecare copil își alege părintele” mi se pare cale lungă.

Cei care se vindecă cu ajutorul și sprijinul copiilor, în relația cu aceștia sunt tot oameni care știu lucruri, care citesc, care și-ar fi pus întrebări la un moment dat, sau cei care pur și simplu au greșit la un moment dat, apoi o tratează ca pe o lecție de viață și iau măsuri. Dar cum spuneam, nimic nu poate fi generalizat și nimeni nu deține adevărul absolut. Nici eu în necredința mea față de acest subiect, nici cei care îl susțin. Sunt doar pure filosofii, când fiecare deține partea lui de adevăr.

Eu am adoptat terapia psihologică, cursurile de dezvoltare personală și am văzut îmbunătățiri în viața mea și ulterior și în relația cu copiii mei. Nu aș putea fi nicicând atât de egoistă, sacrificându-mi copiii pe altarul vindecării mele, ca mai apoi ei să-i sacrifice pe ai lor și tot așa într-un cerc vicios.

Recunosc, rolul de mamă, pe mine, m-a schimbat în bine, dar nu e pentru toată lumea la fel, iar existența ne-o arată zilnic, prin cazurile, multe la număr, la care ne crucim cu două mâini deodată.

Pentru a fi cel mai bun părinte pentru copilul tău, e musai să fii cel mai bun om pentru tine, iar asta o poți atinge prin propria creștere și propriul efort, independent de viața copiilor tăi.

Adauga comentariu
7 Comments