Am privit cu stupoare filmulețul în care o profesoară era împinsă, înjurată și umilită de o clasă întreagă de elevi. Evident că părerile sunt împărțite. Copiii sunt de vină! Ba profesoara! Ba părinții!!!

Din punctul meu de vedere, dinamica relației elev-părinte-profesor este una deficitară și nu aș putea pune vina doar pe o latură din acest triunghi al dramei. Aș tinde să pun cea mai mică vină pe umerii elevilor, pentru că oricât de mari ar părea fizic, este clar ca bună ziua că dezvoltarea lor emoțională este aproape de zero.

Și cine este responsabil de dezvoltarea personală a unui copil? Păi, cei care au grijă de el până înspre șapte ani! În următorii ani, copilul va petrece mai mult de jumătate din timpul zilei având alți mentori, pe care îi va imita, cu siguranță.

De cele mai multe ori, ne lăsăm prinși în capcana creșterii corporale spontane ale copiilor noștri. Avem impresia că dacă s-au dezvoltat fizic, sigur sunt pe drumul cel bun. Ne trezim spunând: ” A crescut, are un serviciu, familie, copii, casă, masă!” Mintea noastră ne păcălește cum că un astfel de om este cu siguranță bine. Din păcate dezvoltarea emoțională nu este spontană, precum creșterea fizică. Viața emoțională crește în relații funcționale, prin mentori- modele benefice.

Copiii nu învață respectul, așa cum nu învață nici alte emoții, sentimente sau trăiri. Ei trebuie să experimenteze ce înseamnă să fii respectat, iubit, înțeles, ascultat pentru a putea adopta același stil de comportament cu ceilalți. 

Îi spui degeaba unui copil : ” Fii respectuos!” dacă el nu a simțit niciodată ce înseamnă să fii respectat. Este la fel de greu precum i-ai spune să vorbească în chineză. Am scris în acest articol de ce nu cred eu că mai sunt copiii respectuoși.

Cât sunt mici pot răspunde la anumite instrucțiuni și să pară respectuoși. Dacă le spune mami să spună bună ziua, mulțumesc, etc. ei pot aduce acest comportament în societate, urmând pașii învățați. Dar dacă ei nu simt, în interiorul lor, în plan emoțional, motivul pentru care fac asta, la un moment dat vor înceta să o mai facă și îi vor trata pe ceilalți așa cum sunt ei tratați în realitate.

  1. Primul motiv pentru care un copil ajunge să lovească un profesor este dezvoltarea emoțională deficitară. Nu știe cum este să fii respectat, iubit, ascultat, înțeles. Nu are un exemplu benefic în viața lui și asta este tot ce știe să facă.
  2. Al doilea motiv este gestionarea mai puțin proactivă la școală a respectivului copil. Dacă ai un elev care vine cu un deficit emoțional, nu este suficient să ridici din umeri, să pui în cârca părinților și să mergi mai departe. Ca profesor, nou model pentru elev, îl iei deoparte să îl cunoști, să îi înțelegi problemele, chemi părinții la școală, îi sfătuiești să facă mici schimbări. Atitudinea agresivă cu elevii nu mai funcționează! Dacă pe vremea bunicii stăteau cuminți de frică, acum asta nu mai e valabil! Sau chiar dacă funcționează, este pe termen scurt. La un moment dat totul se agravează.
  3. Ați întreba: Și elevul? La vârsta aia nu are nicio vină? O ființă umană indisponibilă emoțional este și rămâne așa la orice vârstă!

Înțeleg toate problemele sociale pe care le întâmpinăm. Lipsa banilor și obligația de a pleca pe meleaguri străine pentru a ne crește copiii. Știu că e greu! Nu e ușor! Dar haideți, fraților, să ne unim, în vreme de restriște! Să nu uităm că formăm o comunitate. Cu siguranță, mai sunt oameni care pot avea grijă de copiii noștri și atunci când suntem departe. Oameni reali, care le pot fi exemple! Mulți am crescut cu bunicii, vecinii, nu ne-au fost mereu alături părinții. Dar cumva societatea funcționa ca un trib ce avea grijă de fiecare membru al ei. Era mereu undeva un om de bine, să îți aline suferința, iar noi nu ne piteam după haine frumoase și case încăpătoare de alte obiecte, dar așa de strâmte pentru simțiri.

Nici părinții noștri nu au avut vieți ușoare. Ascultam o conversație între mama și o prietena. Își aminteau..” Mai ții minte cum făceam naveta? Nu aveam cum sa nu ne ducem la serviciu, dar aveam doi, trei copii acasă? Doamne, plecam cu ei pe drum și pana la serviciu îi lăsam prin vecini. Pe care vedeam primul afara, la poarta, la balcon.”

Mamele nu erau neglijente sau nepăsătoare. Iar femeile acelea stăteau în mod expres afara sa preia copii. Era jobul si plăcerea lor, o motivatie interioară de a aduce ajutor! Ca nu le plătea nimeni cu salariu fix! Primeau atenții sau alt tip de ajutor!

Astazi, ne simtim mai conectați cu mai mulți oameni din toată lumea, din toată tara, dar comunitatea de lângă tine, aia de langa usa casei? De cele mai multe ori nici nu o cunoaștem sau avem chiar invidii sau răutăți!

Am uitat sa creștem și sa ne bucurăm împreuna! Devenim pe zi ce trece mai singuratici în plan real! Vânători solitari!

Știrea completă despre profesoara bătută o găsiși aici.

Adauga comentariu
No Comments