O mamă si-a ucis fetita de doar 4 ani!

Cum acționează sau reacționează, mai bine spus, publicul după ce aude această tărășenie? Emițând injurii sau judecăți:

” Ce nebună, ce dezaxata, ce idioată, tâmpită, infectă!” ” Dacă voia să se omoare, să se fi omorât singură! De ce nu s-a omorat ea? De ce a omorât copilul? ”

Până aici nimic nefiresc! E omenește să simți repulsie sau furie față de o astfel de faptă! Este foarte normal să simți să spui și toate acele injurii la adresa respectivei persoane, dar la ce ajuta?

Cu siguranță, avea o problemă sau chiar o boală de natura psihică! Dar întrebarea mea este următoarea: Cei care știau că se află într-o suferință psihică, cum au lăsat-o singură cu copiii?

” De ce a omorât copilul?” este o întrebare pertinentă pentru un om cu discernământ. Copiii au fost doar victimele unei circumstanțe, aceea de a fi lăsați in grija unei persoane incapabile de o asemenea responsabilitate! Cei cu discernământ nu puteau permite asta!

” Și eu am greutăți și uite că pot, nu mă mai omor!” este o judecată care nu are nicio bază reală. Nu trăim viața altora, ca să putem spune că și noi trecem prin aceleași greutăți! Nu avem aceleași experiențe și tipologii pentru a spune că toți sunt obligați să aibă același tip de reacție.

Nu înseamnă că dacă eu nu aș face, altul nu o va face nici el. Iar granița dintre sănătatea mintală și căderea într-o patologie este foarte fină. Mulți dintre cei care au comis asemenea fapte au spus la un moment dat că ei nu ar face așa ceva. Până în acea zi!

Dacă nu cunoaștem simptomatologia unei boli sau dacă nu ni se pare nouă, nu înseamnă că ea nu există!

Ce cred eu că putem face pentru ca astfel de cazuri să fie tot mai rare? Pentru ca alți copii să nu mai moară?

Și nu mă refer doar la moartea fizică, ci și la cea interioară, deoarece copiii abuzați mor pe interior, ajung adulți care acceptă în continuare abuzul, abuzează la rândul lor sau găsesc fel de fel de scuze pentru a nu stopa un abuz când îl văd!

Dacă cunoașteți cazuri grave de abuz asupra copiilor sau a altor adulți, raportați imediat autorităților! Nu vă lăsați păcăliți de faptul că aveți senzația că nu se va întâmpla nimic!

Dacă autoritățile nu fac nimic, faceți publică și lipsa reacției! Cum ar fi dacă s-ar primi sute de sesizări și alte sute de raportări că nu și-au făcut datoria! Eu zic că o schimbare ar avea loc!

Haideți să trecem de la plânsul pe rețele de socializare, cum că am văzut aia și aia, dar nu am făcut nimic! Hai să acționăm, hai să luăm atitudine!

Dacă vedem situații întâmplătoare de abuz, poate nu sărim direct pe telefon să apelăm 112. Ne putem oferi mai întâi suportul.

Dacă vedem o mamă irascibilă, care țipă la copil, poate ar fi bine ca mai întâi să întrebăm dacă are nevoie de ceva: ” Câteodată ne mai pierdem răbdarea cu micuții! Nu e mereu ușor! Știu cum e! Aveți nevoie de ceva? ” sau poate în acele cazuri nu facem mai nimic, pentru ca nu cumva mama să aiba o reacție și mai dură cu micuțul pentru că a fost văzută.

Hai să nu mai scoatem din context informațiile, cum că nu e bine să facem nimic, fiecare e responsabil de vindecarea lui.

Într-adevăr, una din lecțiile învățate la orice formare în psihologie, arată cum acțiunea de a salva lumea, fără ca ea să îți ceara asta, poate fi frustrantă, fără rezultat și secătoare de energie.

Dar eu nu vă invit să vă duceți peste oameni în casă, să le spuneți voi cum e mai bine să trăiască, să crească copii, să se vindece sau să-i obligați să meargă la terapie!

Pentru că într-adevăr, rezultatul este exact cel invers! Vă invit și vă îndemn să nu vă pierdeți spiritul civic ce poate salva vieți!

Doar spuneți, semnalați când vedeți nereguli! Pentru că de multe ori cei în nevoie nu mai pot cere ajutorul sau în cazul copiilor…nici măcar nu știu cum sau le este foarte frică!

Am auzit și întrebarea: ” Și voi chiar m-ați lăsat așa? Nu vă era frică că fac ceva nebunesc?”, iar la răspunsul: ” Păi dacă nu ai zis nimic…nu ai cerut ajutorul…” a căzut și fulgerul: ” Au fost zile în care nu putem privi decât în gol și nu putem face sau spune ceva.”

Nu e în regulă să îți obligi soțul să meargă la terapie să se schimbe ca așa vrei tu! Dar când vezi un abuz real, o suferință reală, care poate duce la tragedie, eu zic că e bine să acționezi, fără să te mai gândești că poate nu va lua nimeni nicio măsura, oricum!

Haideți să ajutăm copiii să trăiască!

De ce se omoară o mama un copil? Pentru ca suferința ei ajunge sa ii tulbure și sa ii distorsioneze rațiunea! Proiectile noastre create prin prisma propriei povesti de viața nu ne da dreptul sa judecam! ” și eu am trei copii și uite a pot”, ” Și eu trăiesc greu și nu fac asta”…genul asta de afirmații nu își au locul pentru ca niciunul dintre noi nu a trăit toți factorii coroborați din viața acestei femei!

Se vorbește la tv despre faptul ca nu a fost ajutata dpdv psihologic! Pai cine sa o ajute, dacă nimeni nu a știut?

Vorbim despre dezvoltare personală doar la nivel individual, cum sa facem sa ne fie noua bine și familiei noastre! Eu zic de ani ca dezvoltarea trebuie făcută la nivel de comunitare, sa ne ajute sa găsim resursele sa ne fie bine, dar și sa avem puterea de a identifica problemele in ceilalți și de a ne oferi suportul!

Nu poți face dezvoltare personală cu o mama care nu are cu ce își hrăni copiii! Ce sa ii predici? Sa gândească pozitiv când ii mor copiii de foame? Ea are nevoie de ajutor real și empatic din partea comunității! Nu de mila! Nu o ciorba rămasă sau o pereche de pantofi tociți!

Cu siguranța, oamenii ii văd și ii aud pe cei in suferința! Vezi o femeie la capătul puterilor, vezi comportamentul copiilor la scoala sau in colectivitate!

Este imposibil sa nu realizezi ca e ceva in neregula! Problema este ca ne culcam seara pe perna fără sa raportam abuzurile, ca nu ne băgăm in familia omului…fără sa ajutam, prinși in convingeri limitatoare cum ca la toată lumea e greu și îndură!!!

Dar uite ca mai sunt și persoane care nu mai îndură și asta costa și alte vieți nevinovate! Este o crima colectivă, prin lipsa de acțiune, empatie, compasiune…

Trăim in abuz, chin și suferința pentru ca luptam doar pt noi, chiar și atunci când vrem sa ne iluminam…ne iluminam pt noi și atât!

Oamenii spun de obicei ca nu se simt bine, ca sunt in stare de gesturi extreme, dar se lovesc de dezinteres, de lipsa empatiei sau de sfaturi de genul: ” Taci din gura, toată lumea a trecut prin asta! Sunt altii mai rău! Nu te mai vaita!”

Ma îngrozește locul in care ne ducem viața, cu zâmbetul pe buze, pe un fundal unde urla disperarea!

Dragi oameni frumoși, care trăiți în frică, teroare și umilință, faceți-vă vocea auzită! Sunați la Poliție, Protecția Copilului!!!

Alte numere de urgență ar fi putut fi următoarele:

http://www.telefonulcopilului.ro/

https://www.womensaid.ie/ro/nationalfreepho4.html

-doar ca funcționează puțin spre deloc! Unul doar din rețeaua Telekom, altul nu se știe….așa ca oameni dragi…e mai ușor sa construiesti o nava spațială decât sa te știi in siguranța!

Adauga comentariu
1 Comment