Multi parinti au impresia ca micutii lor nu au drag de scoala. Dar este important sa privim cum invata, de fapt, copiii nostri.
De cate ori nu auzim parinti spunand ”Copilului meu nu-i place sa invete, nu-i place cartea, nu are chef de citit, de socotit, de studiat”?
Zilele fierbinți de vară se apropie de final, iar noi părinții ne pregătim cu emoție de un nou început de an școlar, alături de învățăceii noștri dornici și ei să își revadă colegii și prietenii, pentru a explora împreună noi și noi informații și activități. Dar dacă este chiar prima zi în care ne vom lăsa puiuțul la grădiniță?
O mamă însărcinată s-a aruncat în fața trenului împreună cu alți trei copii ai ei! Sună precum scenariului unui film de groază, nicidecum ca o știre cât se poate de adevărata.
Ce faci când copilul te întreabă insistent ”Te-ai supărat, mami?”
Ieri am auzit de două ori același lucru. Două dintre prietenele mele erau speriate fiindcă fetițele lor le întrebau foarte des: “ Te-ai supărat, mami?”. Vroiau să înceteze, aveau senzația că fetele sunt speriate, ba chiar terorizate de supărarea lor și că nu vroiau decât să le mulțumească.
Supărarea este firească
Mai țineți minte reclama aceea la un detergent : “Murdărirea este bună!”. Ei bine, tot așa și supărarea este firească. Este o stare a noastră, adevărată, autentică, care apare când ceva nu ne place, când trecem printr-o situație neplăcută. Ce s-ar întampla cu o ființă care nu experimentează și sentimente negative? Ne-am apuca să râdem când cineva se lovește, trece printr-un necaz.
E firesc, natural, normal să avem trăiri negative de: supărare, frustrare, dezamăgire, tristețe. Negativ nu este egal cu rău, cel puțin în ceea ce privește sentimentele. Acțiunile ce urmează unor trăiri negative pot fi rele, dacă începem să ne certăm, să țipăm unii la alții, să spargem lucruri, să ne lovim, dar sentimentul care ne-a adus acolo a fost natural, doar greșit gestionat.
Tot așa și cu frica noastră, a mamelor de a nu abuza emoțional copilul, care nu-și va mai putea scoate din gând supărarea mamei. Nu se întamplă asta, nici pe departe – există, într-adevar și situații de copii loviți, certați, care chiar se simt abuzați și înfricoșați de supărarea familiei. Dar eu prefer să vorbesc acum de noi, mamele, care nu facem toate acestea.
Așadar, când le spunem copiilor că suntem supărate, suntem supărate sau nu? Dacă răspunsul este da, atunci totul este normal, este o stare prin care trecem, o emoție, o trăire, cum vreți să o numiți, cert este ca este a noastră în momentul respectiv. Care este soluția? Să spunem adevărul, să le aratăm copiilor ce simțim cu adevărat. Nu e natural să ne prefacem, să spunem că totul este în regulă și să mințim, pentru că ai noștri micuți stiu că nu e adevărat, din tonalitate, din mimică și încep să creadă că e ok să minți, să-ți ascunzi sentimentele, în loc să învețe lecția sincerității, a înțelegerii propriilor sentimente.
Frecvența ne deranjează
Tot o mamică îmi spunea că înțelege perfect ce îi explic, dar totuși copilul întreabă prea des, chiar și atunci când ea nu-i spune nimic sau când nu este supărată. Și acest fapt este firesc. Copiii sunt ași în a repeta, cheia înțelegerii lor. Până învață cum arată mami când e supărată, cum gesticulează, cum i se schimbă mimica feței, tonalitatea vocii, ei întreabă și întreabă și întreabă. Pentru că vor să ne cunoască cu totul, să intre în sufletul nostru, cu bune și cu rele. Ne iubesc atât de mult încât vor să știe tot ce simțim, să se contopească cu întreaga noastră ființă, să ne sărute sufletele spre vindecare, atât sunt de puri și de buni.
Până când vor ști cum arătă zâmbetul nostru de fericire genuină sau ochii limpezi-amărui de tristețe, vor întreba și vor întreba, iar noi vom răspunde și vom răspunde cu multă dragoste și sinceritate.
Vrea doar să mulțumească
Tot nouă, mamelor, ne e frică că micuții vor doar să ne mulțumească, să nu mai fim supărați și că fac lucruri care poate nu le plac sau se opresc din lucruri, care le fac placere.
Fac o scurtă paranteză până la explicație. Noi, mamele, mergem la mii de seminarii, conferințe, citim carți multe și bine facem pentru că ne încărcăm cu informație EXTRAORDINARĂ. Dar nu întotdeauna o gestionăm corect sau o scoatem din context. Eu promovez parentingul personalizat, ajut mamicile să gestioneze informația, să o canalizeze spre binele familiei și să o personalizeze în funcție de trasăturile lor aparte. Dar, cel mai important este să eliminăm frica și vina. O să discut mai pe larg acest aspect, în alt articol.
Revenind la frica de “ vrea doar să mă mulțumească”, trebuie să spun că dorința de a mulțumi pe cineva este și ea firească și prolifică. E bine să vrei să mulțumești pe cineva – evident, nu din frică – să urmărești emoția și energia pozitivă pe care o oferi cadou, prin magia sufletului tău bun, este primul pas spre empatie. Am intrebat-o pe una dintre mămici: “ Știi câtor copii le pasă de părinții lor? La foarte puțini!” Dacă te întreabă dacă ești supărata și vrea să te simți bine, ai făcut bine totul până acum. Copilului tău îi pasă de tine, te vrea fericită, zâmbitoare, iubitoare. Întreabă de o mie de ori pe zi și vrea să mulțumească tot de atâtea ori. Experimentează…frecvența se va reduce când te va cunoaște cu adevărat.
Ce putem face?
Să ne arătam copiilor noștri așa cum suntem, fără frică, să-i iubim, să ne conectăm și atunci când trecem prin stări negative, să ne lăsăm sufletele deschise.
Copiii noștri sunt precum un izvor firav, plăpând și pur, ce se vrea îmbrățișat de marea cea mare, dar marea e și senină și învolburată. Să ne lăsăm purtați de vâltoarea dulce-amăruie a emoțiilor noastre, cântând o serenadă plină de iubire. Să iubim izvoarele noastre ce se vor împreună cu noi și să știm că doar ele ne fac din ce în ce mai puternici, mai încrezători, mai întelepți.
Articol scris pentru Totul despre mame
Bucuria este un termen abstract, care înseamnă altceva pentru fiecare în parte
Bucuria mea este diferită de cea a soțului, copiilor etc. Cu siguranță, fiecare copil este unic și îl bucură altceva. Dacă nu conștientizăm acest fapt, se pot naște multe frustrări. Ne simțim dezamăgiți când ai noștri copii nu se bucură de un anumit cadou, petrecere sau alte lucruri pe care le oferim cu toată dragostea. Intenția este pozitivă și cu toate astea dăm greș și ne trezim acuzându-i pe copii de nerecunostință.
“Fac atâtea pentru tine și tu tot nemulțumit ești!”
Mie mama îmi zicea câteodată că așa m-am născut eu: nemulțumită. Dacă m-ar fi întrebat, în schimb, ce vreau, ce mă face pe mine fericită…
Despre oricine ar fi vorba, despre orice relație vorbim: sot-soție, părinte-copil, cheia de a face pe cineva fericit este simpla întrebare: “Ce îți dorești? Ce te face pe tine fericit?” Poate soția nu vrea flori și nici copilul jucării scumpe, poate altceva îi este drag, îmbucurător sufletului lui.
Bucuria se învață
Cu toate că bucuria este atât de personală, de foarte multe ori se învață. Copiii văd ce îi face fericiți pe ai lor părinți sau, mai bine zis, împrumută comportamentul lor. Cu mare părere de rău, am văzut, în ultima perioadă copii pe care doar competiția îi face fericiți. Falsa impresie că sunt bucuroși, pentru că la finalul zilei sunt din ce în ce mai deprimați.
Trăim în lumea asta competitivă, unde copiii văd, încă din scutece, părinti care vor ce au alții, părinți care le fac training sa doarmă mai repede decât copilul vecinei, sa mănânce mai mult, să doarmă mai bine, să știe mai multe limbi străine.
Când eram eu copil, bucuria mea era bucuria prietenilor mei și viceversa
Astăzi aud: “Și ce dacă ai tu aia, eu am mai mult, mai frumos, nu imi pasă ce ai tu. Și ce dacă ai reușit, și ce dacă ai un cățel, o să-l bat până moare!”
Îmi amintesc clar ca lumina zilei că nu am fost încercată de invidie când eram mică, o lăudam pe prietena mea că era campioană la gimnastică, că de abia așteptam să mă duc la vecinul să mă joc cu cățelul, bucuria noastră era un întreg și era puternică.
Eu cred ( este doar părerea mea) că bucuria copiilor noștri este știrbită de competiție, de discuțiile pe care le aud, cum vecinul are mai mult sau noi avem mai mult decât vecinul, de dorința noastră de a-i face să aibă și ei tot ce au ceilalți, exact când acest tot nu este potrivit pentru ei. Îmi amintesc clar că eu aveam bicicletă, iar prietena mea role, pentru că eu mergeam bine pe bicicletă și eram dezastru pe role și viceversa. Și ne plăcea foarte tare așa! Și fata mea se plimbă cu bicicleta, iar prietenele cu trotinetele sau invers și nu plâng că vor același lucru. Eu asta vreau să inspir în copilul meu, puterea de a se bucure de ceea ce i se potrivește și nu de lucrurile pe care le au alții!
Bucuria colectivă poate vindeca, pentru că te poți bucura de lucruri pe care nu le ai sau nu ți le permiți sau de care nu ești abil. Dar sinergia dintre tine și familie, prieteni îți poate aduce fericire și poate da cadou fericire altora.
Nu suntem într-o competiție, lecția pe care noi oamenii trebuie să o învățăm este conviețuirea, ce poate aduce fericire când nouă ni se pare greu.
Articol scris pentru Totul despre Mame
O să pornesc mai puțin poetic acest articol, de data asta, pentru că nu-mi pot manifesta starea de ciudă și de neputință decât scriind abrupt, precum viața curmată atât de nedrept a celor doi adolescenți de pe Munții Retezat. Amândoi erau două fenomene, doi alpiniști de calibru mondial, doi copii cuprinși de propria pasiune, dar și de dorința de performanță, care sper că era tot a lor.
Câți dintre noi nu au crescut în familii în care parcă nu se știa cum anume veniseră copiii pe lume?
Am crescut într-o familie mai mult decât pudică, unde tot ceea ce ținea de corpul nostru era cu atenție ferecat intr-un cufăr și aruncat în marea cea mare. Și cutia Pandorei putea fi deschisă cu mai multă încredere decât cutia din familia mea!
Extaz și agonie! Așa aș defini prima perioadă din experiența mea de mamă. Eram cuprinsă de toate convingerile posibile, existente și inexistente despre cum ar trebui sau nu ar trebui să fiu ca mamă, despre ce ar fi bine să facă ceilalți în jurul meu și ajungeam, inevitabil, să plâng foarte mult și să trăiesc într-o stare de continuă panică.
Îmi amintesc atât de bine primul început de primăvară petrecut în calitate de mamă. Aveam un bebeluș de aproape nouă luni, pufos și cu miros ademenitor, stimuli ce făceau creierul meu să fie într-o constantă stare de beatitudine. Sau cel puțin așa credeam eu, pentru că începusem să am zile pline de o tristețe de neînțeles. Chiar mă simțeam vinovată! Cum puteam să fiu tristă când aveam ce îmi dorisem atât de mult? Ștergeam repede gândurile cu o forță de neimaginat și îmi continuam rutina de mamă.
De cele mai multe ori, preferam sa intram intr-un rol anume. De ce? Care sunt efectele etichetelor la copii?
Oamenii se simt in siguranta cand eticheteaza sau cunosc eticheta. Simt ca detin, intr-un fel sau altul, controlul si atunci cand joaca un rol.
