“ Te rog, sunt atât de obosita!”
Am privit cu stupoare filmulețul în care o profesoară era împinsă, înjurată și umilită de o clasă întreagă de elevi. Evident că părerile sunt împărțite. Copiii sunt de vină! Ba profesoara! Ba părinții!!!
A sfârâit puternic! Erau lacrimile mele pe plita încinsă! As fi vrut sa le șterg, dar mâinile îmi erau pline de aluat, iar sunetul acela îmi ilustra exact starea de spirit!
Am citit cartea lui Dr. Ellis Silver- Oamenii nu sunt de pe Pamant( Humans are not from Earth). Orice credințe as avea, in mine trăiește puternic și dorința de a citi și experimenta totul. Nu ma pot abține.
Nu a avut cum să nu-mi sară în ochi dezbaterea pe tema tăierii moțului în timpul orei de dirigenție.
Stăteam obosită pe canapea. Parcă aveam chef să mă uit la televizor, dar nu voiam să întind mâna după telecomandă. Era una dintre zilele alea în care voiam doar odihnă. Nimic mai mult!
Vine fiică mea acasă, de la grădiniță! Avea trei ani jumate. Cu ochii mari și goi, extrem de confuză mă întreabă:
Suntem impecabili în arta de a ne proteja copiii, câteodată căzând în patima exagerării.
Avea cei mai mari și mai albaștri ochi pe care îi văzusem vreodată. Aș zice chiar turcoaz. Nu mi-am putut dezlipi privirea pe tot parcursul atelierului.
Am adormit cu o emoție asemănătoare celei din clasele primare. Urma să plec în excursie cu autocarul să vizitez o fabrică.