A sfârâit puternic! Era lacrima mea pe plita încinsă! As fi vrut sa le șterg, dar mâinile îmi erau pline de aluat, iar sunetul acela îmi ilustra exact starea de spirit!
Lacrimi de neputința, de capitulare!
Mai sunt câteva săptămâni până la finalul vacanței mari. Haideți să profităm de ce a mai rămăs să le oferim micuților bucuria de care au atâta nevoie.
Am avut multe momente în care mi-am dorit să fiu o stea sau să ajung pe o stea. Așa sunt eu, mai romantică. Nu m-am gândit niciodată, în schimb, să fiu o stea, de cinema, eventual.
Săptămâna dinaintea începerii anului școlar era una dintre cele mai fericite pentru mine.
Nu aveam așa multe opțiuni pe vremea aceea, sa îmi aleg modelul de caiete, creioane, penar sau ghiozdan. Dar puteam eticheta rechizitele și putem face mici desene pe prima pagină.
”Am ajuns la grădiniță! Du-te! Ești în siguranța! Vine mami să te ia după masă! Apoi tu pleci, închizi ușa și plângi rău de tot până vin eu să te iau, bine?” spuse Charlize, fetița mea de numai trei ani și câteva luni, la vremea aceea. Iar eu plecam, ea închidea ușa, eu plângeam de-mi rupeam cămașa de pe mine, iar ea pleca, apoi venea în cel mult zece secunde, cu zâmbetul pe buze, mă ținea în brațe, îmi spunea că a venit mami, că mă iubește, dar că voi merge și mâine negreșit.
De când eram copil, gestionarea emoțiilor a fost o provocare pentru mine. Mai apoi am fost genul de adolescent care și-a exprimat furia din plin, pe spatele (la propriu) altora.
Dacă ai un frate sau o soră, știi despre ce vorbesc! Argumentele raționale nu au nicio importanță atunci când vezi noua bicicletă a fratelui tău sau ghiozdanul ușor adolescentin al surorii tale. Ce contează că nu te poți urca încă pe o astfel de bicicletă! O vrei și gata! Vezi tu după aia ce faci cu ea!
Trebuie să recunosc că am mai picat în păcatul de a mă victimiza și de a mă plânge că nu reușesc să fac una și alta pentru că nimeni nu mă ajută.
Când eram eu mică visam să devin pilot de Formula 1. Cred că nu mai este nevoie să vă povestesc cât de mult râdeau oamenii de mine. Eu, o fetiță de 30 de kilograme, visam la ceva mai presus de puterea de imaginație a multora. Îi înțeleg acum! Poate că și mie mi-ar fi greu să procesez o astfel de informație dacă ar veni de la fetița mea de doar 30 de kg, în ziua de azi. Mi-ar fi greu, dar aș da o șansă visului frumos!
O mamă si-a ucis fetita de doar 4 ani!
