Este musai să acceptăm că există momente în viată în care simțim că nu mai putem și pace, că vrem să ne facem bagajele, să fugim în lume și să nu ne mai uităm înapoi. Poate am și făcut-o în unele situații, ieșind elegant din situații care nu ne aduceau nimic bun. Poate am făcut-o cu eleganță, poate am dat pur și simplu bir cu fugiții.
Dar ce ne facem când suntem mame? Când luat geanta,la revedere și bonjour nu mai este o opțiune? Când parcă oboseala, frustrarea și sentimentul că suntem depășite sunt mai apăsătoare ca de obicei?
Ce facem după ce o comitem? Da, după momentul acela în care pierdem rațiunea, dăm frâu liber emoțiilor și țipăm la copii sau îi trimitem în camera lor? Oare de ce avem nevoie când ne copleșeste apoi vina și rușinea și neputința, slăbiciunea aia atât de omenească? Oare avem nevoie să fim zdruncinați și treziți la realitate?
Și atunci există două variante:
Prima este foarte simplă! Dacă cineva surprinde comportamente abuzive asupra unui copil este mai mult decât indicat să raporteze organelor în măsură.
Dar dacă mama este cea care strigă după ajutor? Dacă ea este cea care realizează că nu mai poate, că are un comportament agresiv față de copil, dacă sesisează că începe să aibă gânduri negre față de propriul pui ( pentru că da, statistica arată că depresia pe care o mamă foarte obosită și lipsită de ajutor o poate dezvolta are șanse reală să o facă să întreprinde acte necugetate)?
Așadar, de ce are nevoie o mamă care deja a ajuns într-un punct sensibil, dar are curajul să dea nume emoțiilor ei și chiar cere ajutor?
Ei bine, cu siguranță NU ARE NEVOIE să fie trezită la realitate, judecată sau criticată. Ea deja trăiește într-o realitate care o sperie, se judecă și se critică singură, se simte rușinată și plină de vina de a nu putea fi o mamă așa cum își dorește, așa cum își inchipuie ea că ar fi bine să fie. Dacă va fi luată la pietre se va închide în ea, va înmagazina mai multă frustrare, chiar furie pe care și-ar putea-o revarsa chiar asupra copilului aceluia pe care binevoitorul îl dorea salvat. Și cine e ăla curat care ridică și aruncă piatra?
Pentru a fi cel mai bun părinte pentru copilul tău e necesar să fii cea mai bună persoană pentru tine însuți, iar un om condamnat tocmai când își arăta vulnerabilitatea și se vrea ajutat, nu se va transforma niciodata într-un om mai bun, ba dimpotrivă.
Atunci? Poate are nevoie de gândurile noastre bune?
Nu aș putea spune ca NU, nu are nevoie de ele! Un gând bun este întotdeauna o sursă de optimism, de speranță, dar nu ne putem opri acolo! Nu putem rămâne în spatele unui ecran și să trimitem pupicei și mângâieri virtuale…să mai urmărim un pic și a doua, a treia zi, apoi să sperăm că gândul nostru a fost auzit de Univers și mama a primit ce și-a dorit!!! Apoi milităm să nu mințim copiii cu Moș Crăciun!!! Apăi…să nu ne mai mințim nici pe noi! Ca să împlinești un vis e bine să te trezești mai întâi și să pui mâna să-l faci!
De ce are nevoie o mamă aflată la limita puterilor, până la urmă?
- Să nu fie judecată
- Să nu fie criticată
- Să nu fie sfătuită pentru că oamenii sunt diferiți și nu funcționează la toată lumea aceleași lucruri
- Să fie ajutată în plan real: e mai util să întrebi omul ce îi lipsește și să te oferi, dacă tot ești bun samaritean! Poate îi duci o ciorbă că nu mai poate să și gătească într-o zi, poate are nevoie de companie când iese cu copiii prin parc, poate te oferi să stai cu copiii o oră, cât merge ea la o sesiune de terapie, căci practic are nevoie de ajutor specializat în acele momente critice, când ceva oricât de mic nu mai funcționează și afectează atât starea ei, cât și pe cea a celor din jurul ei.
- Evident, să i se propună ideea de a căuta ajutor specializat, poate chiar însoțită până acolo.
Eu zic că este mult mai benefic să ieșim din spatele ecranelor când vrem să ajutăm, când simțim că situația este ceva mai complicata și nu putem schimba ceva cu doi pupici virtuali!
