” Mă lași…nici măcar ai mei nu mă respectă!”
A fost una dintre cele mai dureroase propoziții pe care am auzit-o! A durut și pentru că era adevărat! A fost un mic moment de conștientizare. Auzim des când părinții spun lucruri mai puțin plăcute despre noi altora, de genul: ” Nu e în stare de nimic, nu poate să învețe la matematică, e leneșă, e obraznic, nu mă ajută cu nimic, e răsfățat” până ajungem să luăm și o pălmuță unii, o bătaie serioasă alții. Primim și explicația cum că nu am reuși să facem nimic în viață dacă nu ne domesticește careva, că doar unde dă mama crește!
Dar oare se întreabă ceva ce crește?
Crește resemnarea! Dacă la început doare, mai apoi mai toți ne resemnăm și ne acceptăm condiția, că nu putem, că nu suntem în stare, că dacă nu ne primeam pălmuța ajungeam vagabonzi pe stradă sau tâlhari prin închisori. Am auzit mulți copii spunând: ” Mă bat ai mei, dar e în regulă că sunt părinții mei și îmi vor binele! ”
Și uite așa ni se întipărește în minte cum că totul este normal, mai mult decât firesc și începem să dezvoltăm propriile noastre credințe, cum că nu putem, că avem nevoie de cineva să ne ghideze toată viața, eventual folosind aceleați tehnici de domesticire. Și ne trezim într-o zi, în relații cu parteneri abuzivi, prieteni înșelători și locuri de muncă care ne întristează! Dar asta alegem inconștient, de fapt! mintea noastră rămâne convinsă că are nevoie de un dresor, de cele mai multe ori agresiv, pentru a supraviețui!
Cu toate acestea, natura ne-a înzestrat cu un creier foarte flexibil, ce poate fi reprogramat în funcție de abilitățile noastre reale atunci când suntem pregătiți, când realizăm că am îndurat prea mult, că am strâns prea multă suferință, căci unde dă mama crește durerea și tristețea!
Pe lângă faptul că noi ne defectăm în urma relațiilor abuzive se mai întâmplă un fenomen. Și cei din jurul nostru își pierd respectul! Când vezi o femeie certată, poate chiar lovită de proprii părinți, parcă îți e și ție mai ușor să o rănești. Dacă vezi un bărbat, în care părinții nu au nici cea mai mică încredere, îl tratează ca pe un copil crescut înainte de vreme, parcă îți e mai ușor și ție ca șef să te comporți fără respect. Și când zic îți e mai ușor, nu mă refer la ușorul conștient, mă refer la emoția ce se naște inconștient și te determină să adopți un anume comportament.
De aceea, sunt mai puține șanse să vezi o femeie într-o relație de cuplu abuzivă, dacă părinții au susținut-o, au povestit cu mândrie despre ea și o proteajează chiar și la nivel verbal. Sunt slabe șanse să vezi un bărbat frustrat la locul de muncă, dacă are părinți care au avut încredere în el și i-au lăsat loc să fie autonom.
Pentru că da, părinții fac toate aceste lucruri cu cele mai bune intenții, ne vor bine, dar adoptă strategii greșite. Cred că dacă ne critică, vom vedea mai bine, dacă ne dau câteva pălmuțe ne trezim sau invers, chiar trăiesc cu senzația că dacă fac ei totul pentru noi, vom avea o viață liniștită.
” Mă lași..nici măcar ai mei nu mă respectă!” Asta mi-a spus o tânără! ” Dacă m-a lovit tata, cum ar putea un străin să aibă mai multă milă de mine?” Și uite așa continua o relație abuzivă pentru că era convinsă că dacă nici măcar cei care ar fi trebuit să o iubească necondiționat nu au putut-o accepta, pentru că ” e proastă de gură”, cum ar putea-o înțelege un străin?
Iubiți-vă și veți fi iubiți!
