Sunt aproape cinci ani de când mergem agale pe același drum, spre aceeași școală! ” Ești mulțumită de școală?” mă întreabă lume..”sunt totuși cinci ani…dacă nu ați schimbat….” Există oare școală perfectă, învățător sau profesor perfect? Perfecțiunea pune presiune pe oameni, îi face să reacționeze emoțional la orice stimul în loc să acționeze rațional. Eu am căutat ca școala copiilor mei să fie bună pentru ei și abia apoi să mă mulțumească pe mine.
Nu am să intru în descrieri concrete…de ce am ales, de ce au ales ei! Astăzi, vreau să povestesc un alt raționament pe care mi l-am propus mie în relație cu școala copiilor mei. Am decis să susțin școala și profesorii de acolo, să fac echipă cu ei. E foarte ușor să te superi, să spui vorbe grele, să emiți judecăți și să îi transmiți micuțului tău aceleași convingeri. Cred că știm cu toții scenariul în care copilul ne povestește o întâmplare neplăcută de la școală, noi ne lăsăm copleșiți de emoție ( firește) și îi promitem puștiului că mergem noi la școală și o să-l răzbunăm. Nu ne oprim aici și îi facem cu ou și cu oțet pe toți cei implicați, de la colegi, părinții colegilor, profesori, directori și culminând cu instituția care a găzduit incidentul. Nu vreau să înțelegeți că spun că e normal să ne lăsăm copiii prada unor abuzuri fizice sau verbale, făcând echipă cu cine nu trebuie. Ideea de baza este să nu ne lăsăm copleșiți de emoții care pot funcționa împotriva noastră.
Mesajele pe care le transmitem copiilor noștri le pot influența starea de la școală
Specific ființei umane este proactivitatea, adică momentul de pauză între stimul și reacție, când lăsăm cortexul prefrontal să intre în funcțiune și să ne ajute să luăm decizia corectă. Mesajele toxice pe care le transmitem copiilor noștri, pe fond emoțional, se pot întoarce ca un bumerang chiar împotriva lor, trăind stări anxioase la școala, chiar dacă lucrurile stau diferit, dar creierul lor procesează și acționează pe baza informațiilor asimilate de la părinții, care poate sau sigur au spus ceva într-o stare emoționala de furie, tristețe sau dezamăgire. Mai exact, ne putem supăra pe învățătoare, să vorbim într-un fel anume despre ea, despre școală, colegi, părinți, etc. în fața copilului, ulterior nouă ne trece starea, dar micuțul merge zilnic la școală păstrând vorbele auzite, mesajele transmise și e foarte posibil să nu se mai simtă la fel de confortabil la școală.
Nu am avut niciodată numărul educatoarei, profesorilor sau a directorilor. Am folosit mereu numarul de fix al școlii, la care se răspundea evident în orele de program, nu când ajungeam eu seara de la birou sau adresa oficială de email, fără a știi adresele altor profesori, fără a fi prieteni pe Facebook sau alte rețele de socializare. Și uite că am supraviețuit cinci ani în aceeași școală, în aceste condiții ciudate, ar spune unii oameni.
Cred cu tărie că succesul școlar este o coroborare atât a factorilor emoționali ( cum se simte copilul la școală, ce simte el în legătură cu școala) și a muncii de echipă între profesor și părinte.
Dacă ne asigurăm că profesorul este bine intenționat, își face treaba cu drag și pasiune, ce putem face noi acasă. Ce fac eu cu ai mei micuți:
1. Îi ascult, nu mă lansez în chestionare despre cum a fost la școală. Întrebările nu pot neapărat partea creativă în acțiune, dacă vin de tipul: ” Cum a fost la școală?” sau ” De ce s-a întâmplat asta?”. De obicei, întrebarea de ce vine să pună o problemă în plus peste cea originală. După ce că am o problemă, mă mai întrebi și de ce…e foarte posibil să nu știu de ce.
2. Le ascult emoția, după ce o împărtășesc pe a mea și întotdeauna îi îmbrățișez și le spun: ” Mi-a fost tare dor de tine astăzi!” Împărtășind propria emoție, dau voie lumii lor interioare emoționale să se exprime, mai degraba decât celei raționale, care ar fi fost obligată să se gândească la ce a făcut la școală, iar nu la cum s-a simțit la școală.
3. Le dau timp liber imediat după școală, nu trecem imediat la activități tot legate de școală. Mâncăm, vorbim, poate vizionăm ceva împreună.
4. Dacă au teme, nu îi las să perceapă că ei sunt singurii care fac ceva după ce vin de la școală, ca un fel de pedeapsă. Ei chiar percep realitatea așa: Mami și tati au venit de la serviciu, ei au voie să se așeze pe canapea, să se odihnească, dar noi suntem obligați să muncim în continuare. Așa că fie le sunt alături dacă au nevoie de ajutor, fie muncim cot la cot, eu la treaba mea, ei la temele lor. Așa am procedat și cu cititul. Citim împreună minim o oră pe zi. Și da, e greu, pentru că noi adulții avem multe de făcut, iar o oră de citit poate însemna un lux, dar mi-am dat liberatatea de a îmi da cadou o oră pe zi pentru citit sau lucrat alături de copii, când ei își fac temele.
Într-o zi, Charlize m-a privit în ochi, în timp ce îi explicam un concept și mi-a spus: ” Mami, la școală ne-a spus diferit!” Am înțeles că pot avea încredere în școală din punct de vedere educațional, iar că responsabilitatea mea de mamă este să o susțin emoțional, pentru a avea succes ( ce înseamnă el pentru fiecare în parte). Ce credea Charlize despre note, la doar șase ani, puteți citi despre note
Articol scris in sprijinul campaniei ” Sustin învățătoarea copilului meu”, inițiată de mamicaautentica.ro
