Când era foarte mică, fetița mea, Charlize, a cântat vreo jumătate de an, cu toate că nu știa încă să vorbească. Cânta melodii cap coada, dar nu se putea exprima în propoziții, articula doar foarte puține cuvinte, de tipul: mama, cana, apa.
Din bucătăria primitoare veneau mereu arome apetisante. Sa fi fost perfect ghiftuit si tot te-ai mai fi așezat odata la masa. Totul inspira deliciu si voie buna! Mâncărurile veneau una dupa alta, in forme si farfurii cat mai interesante.
Mediul în care trăim nu este întotdeauna cel mai prietenos. Oamenii, circumstanțele ne pot crea neplăceri mai mici sau mari. De acolo, alegem fie să ne supăram pe viața pe care o trăim și pe ghinionul care ne înconjoară, fie să vedem ce putem face noi mai bine în condițiile date.
Mă bucur că nu îmi este frică de apă! De-alungul vieții am fost pusă în diverse situații în care toată lumea înota, se arunca în apă, iar eu nu am făcut niciodată parte din grupul ” eu nu pot fac asta”. M-am simțit mereu bine în apă, lângă apă și în orice activitate ce presupunea ”bălăcitul”.
Bucurie mare pentru copii și părinți! Spectatorii de toate vârstele au șansa să intre în Regatul Disney, să trăiască magia poveștilor preferate și să se întâlnească cu personajele Disney favorite într-o producție fără precedent în România: Disney On Ice –Reach For The Stars. Personajele Disney preferate ale micuților noștri vor prinde viața și vor dansa pe gheață, la București!
Cei care mă cunosc bine știu că nu îmi place să întârzii. Îmi place să parchez în tihnă, să mai scriu pe blog sau în diverse notițe cât aștept undeva.
Am avut multe momente în care mi-am dorit să fiu o stea sau să ajung pe o stea. Așa sunt eu, mai romantică. Nu m-am gândit niciodată, în schimb, să fiu o stea, de cinema, eventual.
Desenul…uffff!!! Desenul!! Mereu a fost o provocare pentru mine. O contemplam pe mama în timp ce picta tablouri și îmi imaginam ce bine este să te lași purtat de imaginație în fel de fel de peisaje. Apoi a urmat sora mea..la fel de talentată. Își desena păpuși pe care apoi le decupa și inventa diverse jocuri. Mi-ar fi plăcut și mie să fac asta, în special în acele timpuri când nu se găseau păpuși și jucării pe toate drumurile.
Săptămâna dinaintea începerii anului școlar era una dintre cele mai fericite pentru mine.
Nu aveam așa multe opțiuni pe vremea aceea, sa îmi aleg modelul de caiete, creioane, penar sau ghiozdan. Dar puteam eticheta rechizitele și putem face mici desene pe prima pagină.
”Am ajuns la grădiniță! Du-te! Ești în siguranța! Vine mami să te ia după masă! Apoi tu pleci, închizi ușa și plângi rău de tot până vin eu să te iau, bine?” spuse Charlize, fetița mea de numai trei ani și câteva luni, la vremea aceea. Iar eu plecam, ea închidea ușa, eu plângeam de-mi rupeam cămașa de pe mine, iar ea pleca, apoi venea în cel mult zece secunde, cu zâmbetul pe buze, mă ținea în brațe, îmi spunea că a venit mami, că mă iubește, dar că voi merge și mâine negreșit.
