De ce cred eu ca mamele trebuie iubite?
Conectarea cu copiii noștri este primul pas din lungul și îmbucurătorul drum de cunoaștere
Și ce drum! Plin de aventură, cu zile senine și savuroase, dar și cu furtuni vijelioase, când nu mai știm ce e de făcut. Am auzit foarte des acest termen, conectare. Simțim atunci când copiii experimentează trăiri negative – tristețe, frustrare, dezamăgire – și știm că nu trebuie să le ignorăm. Realizăm că copilul nostru a intrat într-o stare de neînțelegere a sinelui, a lumii – aș spune eu – că undeva conexiunea s-a blocat, rupt.
Întotdeauna am fost dispusă și disponibilă pentru discuții de orice natură cu micuții mei. De la întrebări de genul: ” De ce albinele zboară?” până la ” Dar puiuții de albine de unde vin?” drumul este foarte scurt, chiar abrupt, aș spune.
”Face cât îi permit! Ce înseamnă moda asta cu copiii liberi, care fac ce vor, când vor?”
Așa ne certa o mămică, pe mine și pe alte fete dintr-un grup de mămici, în plin proces de empatizare cu un copil ce experimenta o emoție dificilă, precum furia.
Unde întorc capul, în ultima perioadă, aud părinți cu aceeași frică – de a nu-și traumatiza copilul…
Și o înțeleg bine, căci am jucat și eu în episodul acela, până mi-am dat demisia cu eleganță. Pe de altă parte, mă bucură să văd o generație pornită pe iubire, emoție, empatie, compasiune, dornică să crească copii iubiți, doriți, feriți de traumele copilăriei lor.
Nu-mi pasă, dar sufletul tot mă doare
Cam așa suntem noi, oamenii, construiți. Suntem ființe sociale și de cele mai multe ori ne pasă de ce cred sau spun ceilalți despre noi. Am învățat, în schimb, că este util să ne îndepărtăm de oamenii care transmit mesaje toxice.
Am înțeles că oamenii sunt diferiți
Am înțeles că nu toate informațiile pe care le primim sunt în beneficiul nostru, am înțeles că oamenii sunt diferiți, că percepțiile sunt altele de la un om la altul și că astfel nu este necesar să ne supărăm când suntem atacați sau criticați. Cu toate astea, în spatele lui ”nu-mi pasă” stă deseori durere, tristețe, dezamăgire.
V-ați întrebat vreodată de ce ați făcut copii?
Unul dintre mentorii mei mi-a spus într-o zi: ” Daca aș putea, aș opri nașterile pe Pământ pentru o zi și i-aș invita pe toți cei care își doresc copii să reflecteze de ce își doresc asta! Copiii pe care îi vor în viața lor vin din PREA PLIN sau din PREA GOL?”
Copilul chiar îți vorbește așa cum îi vorbești!
”Cât ești de obraznică…uite cum se uită băiețelul la tine!”
”Lasă-mă, oricum e urât!”
Mă macină imaginile cu micuții bătuți în acea grădință, dar mai tare mă doare când văd și aud părinți care încurajează genul asta de practică.
Ei cred cu toată ființa lor că doar așa se poate face educație, că doar așa se va alege ceva de copiii lor. Sunt convinși că îi vor pierde pe drum dacă nu le mai dau o pălmuță la fund sau chiar o bătaie zdravănă, așa de reglare, când o mai iau razna (razna însemnând, evident, altceva pentru fiecare în parte).
Mereu m-am întrebat de ce mă deranjează când cineva îmi spune că am greșit, atunci când nu este adevărat. După atâta dezvoltare personală, mi-am împământenit serios ideea de a mă conține, de a realiza cine sunt, în forma mea pură, astfel încât remarcile răutăcioase să nu mă mai intereseze.
Am mai învățat că, de obicei, oamenii sunt deranjați de propria lor reflexie, că ne uităm la oameni ca într-o oglindă și că, ceea ce nu ni se pare în regulă cu ei este, de fapt, o bucățică nerezolvată a sufletului nostru.
