O să pornesc mai puțin poetic acest articol, de data asta, pentru că nu-mi pot manifesta starea de ciudă și de neputință decât scriind abrupt, precum viața curmată atât de nedrept a celor doi adolescenți de pe Munții Retezat. Amândoi erau două fenomene, doi alpiniști de calibru mondial, doi copii cuprinși de propria pasiune, dar și de dorința de performanță, care sper că era tot a lor.
Unde întorc capul, în ultima perioadă, aud părinți cu aceeași frică – de a nu-și traumatiza copilul…
Și o înțeleg bine, căci am jucat și eu în episodul acela, până mi-am dat demisia cu eleganță. Pe de altă parte, mă bucură să văd o generație pornită pe iubire, emoție, empatie, compasiune, dornică să crească copii iubiți, doriți, feriți de traumele copilăriei lor.
