”Face cât îi permit! Ce înseamnă moda asta cu copiii liberi, care fac ce vor, când vor?”
Așa ne certa o mămică, pe mine și pe alte fete dintr-un grup de mămici, în plin proces de empatizare cu un copil ce experimenta o emoție dificilă, precum furia.
Unde întorc capul, în ultima perioadă, aud părinți cu aceeași frică – de a nu-și traumatiza copilul…
Și o înțeleg bine, căci am jucat și eu în episodul acela, până mi-am dat demisia cu eleganță. Pe de altă parte, mă bucură să văd o generație pornită pe iubire, emoție, empatie, compasiune, dornică să crească copii iubiți, doriți, feriți de traumele copilăriei lor.
Succesul copiilor stă în independență?
În ultima perioadă, văd din ce în ce mai mulți copii presați să devină independenți, să doarmă singuri, să mănânce singuri, să meargă, să vorbească, să se ducă la toaletă, totul cât mai repede și exemplele ar putea curge cu o abundență care ar depăși Cascada Niagara. Noi, părinții, ne dorim să avem copii independenți deoarece credem cu tărie că succesul lor constă în dobândirea acestei calități, resurse, abilități.
Dar este cerul limita?
Este independența ultimul nivel la care ființa umană trebuie să ajungă și să se oprească?
