Primul gând care îmi trece prin cap atunci când încep un proiect nou este faptul că cealaltă persoană va spune NU. Nu mă gândesc că îmi va spune: ” Nu, nu e bine!”. Îmi imaginez cu tristețe că nici nu mă va asculta până la capăt, că nici nu va știi despre ce este vorba.
Am pierdut multe proiecte sau le-am amânat așa de mult până le-au făcut alții. Cu toate acestea, mi-e teamă să spun eu NU altora. Și mă regăsesc prinsă în conversații telefonice interminabile cu fel de fel de persoane care promovează diverse produse. Și nici măcar după ce ascult, nu pot spune că nu sunt interesată. Îi rog să mă sune altă dată când sunt mai puțin ocupată. Ba chiar stau cu ei în telefon și stabilesc ziua și ora exactă pentru noua convorbire. Îmi fac cruci în cerul gurii să nu cumva să mai sune totuși. Dar ei sună….
Obișnuia să fie o dragoste cu năbădăi între mine și NU! Îmi era ușor să li-l spun celor dragi, în special copiilor. Așa știam eu că se pun limitele. Spui un NU și aia e! Dar îmi era greu să spun NU unui necunoscut sau unei persoane ce îmi inspira autoritate. Și asta modelată tot din copilărie!
Pentru a ne gestiona viața în mod prolific avem nevoie de multă autonomie. Iar autonomia se modelează în copilărie, cu mult curaj și încredere din partea părinților.
Vrem să ne ținem copiii în siguranță și alegem să punem limite. Limitele sunt firești și, desigur, conferă stare de siguranță. Imaginați-vă o lume fără limite unde toți ar fi liberi peste libertatea celuilalt.
Cu toate acestea, limitele puse prin folosirea cuvântului NU pot fi foarte dureroase. Ideea ce se poate naște în mintea micuțului din fața noastră este : ” NU, pentru că celalalt nu are chef, pentru că eu si părerea si nevoia mea nu suntem importanți, pentru că eu nu contez!”
Ce mai pot gândi micuții și duce cu ei această convingere până în viața de adult?
” Nu știu să fac lucrurile singur. Trebuie să îmi spună cineva cum să le fac. Sigur nu e bine ce am făcut sau ce vreau să propun. Am nevoie de cineva să mă salveze, să mă ajute să îmi trăiesc viața.”
În momentul în care le tăiem copiilor noștri aripile către autonomie, către libertatea de a reuși să facă singuri ceea ce este menit să facă, în funcție de vârsta și abilitățile pe care le au, îi transformăm în victimele perfecte, mereu în căutarea salvatorului. Le furăm posibilitatea de a fi încrezători în sine.
Dacă vom fi mereu panicați să iasă lucrurile perfect și le vom transmite mesaje, toxice de altfel, de genul:
” Lasă că îți leg eu șireturile, tu ești prea MIC pentru asta.” ” Nu te mai juca așa, nu este pentru FETE/BĂIEȚI.” nu facem decât să le inducem convingeri despre ei și despre lume, ce îi vor limita în viața lor ulterioară de adult. Copiii au nevoie de susținere și de încurajare în a fi autonomi și în a crede în abilitățile și pasiunile lor, în aventura lor prin lume, cu multe evenimente plăcute, dar și cu mici încercări.
Și atunci cum putem pune totuși limite, pentru a preveni totuși situațiile tensionate? Nu le putem da dulciuri nelimitat, nu îi putem lasă în parc până dimineața și nu îi putem lăsa angrenați în conflicte, bătăi sau rivalități între frați fără oprire.
Soluția mea a fost să aplic o limită blândă, înlocuindu-l pe NU cu DA. Este o strategie minunată de autocontrol și pentru mine, ca părinte. Mă forțează să ies din zona de confort, din soluția simplă și să trec în zona în care știu să îmi gestionez reacțiile și mai pun câteva cărămizi și la propria-mi dezvoltare personală.
Ce fac mai exact? Cum îl înlocuiesc pe NU cu DA?
1. Dau informații
Copil: ” Mami, vreau ciocolată!” sau ” Mami, vreau afară!”
Mama: ” Luăm prânzul/cina în cinci minute.” și atât
Un astfel de răspuns îl face pe copil să creeze câteva scenarii: ” Probabil nu îmi dă acum, îmi dă după.”
2. Accept emoția
Copil: ” Nu vreau să plec din parc!”
Mama: ” Văd/ Simt/ Înțeleg că îți este tare greu să pleci din parc. Și mie îmi este greu să plec din locuri unde mă distrez.”
De cele mai multe ori, copiilor le este mai ușor să coopereze dacă se simt înțeleși.
3. Descriu problema
Copil: ” Mergem în parc?”
Mama: ” Mâncarea mai are de stat 20 de minute la cuptor.” ” Curierul/ electricianul ajunge în 10 minute.”
4. Simpla înlocuire a lui NU cu DA
Copil: ” Mergem în parc? ”
Mama: ” Da, imediat după ce mâncăm.”
5. Timp de gândire
Copil: ” Îmi iei jucăria?”
Mama: ” Lasă-mă să mă gândesc!”
În cazul tuturor acestor alternative, ne putem lovi ulterior de o avalanșă de emoții din partea copilului. Se poate întrista și plânge, ba chiar se poate înfuria și declanșa un mic război. De aceea, este bine să fim pregătiți să le ascultăm emoția ce urmează, exact ca la punctul 2, până reușesc să proceseze limita pe care vrem să o punem.
Lecția pe care o învață cei mici de aici este că primesc limite, pentru că există motive serioase și pentru a fi în siguranță. Nu primesc limite pentru că așa vrea o autoritate, iar ei nu sunt importanți.
Cu siguranța, în viața de adult nu se vor teme de refuzuri și vor știi să pună propriile lor limite cu blândețe.
Eu am ales să mă bazez pe puterea lui DA, în detrimentul folosirii rapide a lui NU, acel NU care doare, care ne facem să credem că noi NU putem, că NU suntem suficienți.
Articolul face parte din campania SpuneDA. Mai multe detalii puteți gasi si pe pagina de Facebook Danonino.
