De cele mai multe ori, cooperarea între oameni este dificilă. Asta pentru că nu mai știm să comunicăm eficient. Ne facem o mie și una de idei despre cum ar vrea să arate casa, despre cum am vrea să lucrăm cu colegii, despre cum am vrea să funcționeze relația de cuplu și tot așa. Surpriza apare când realitatea nu se potrivește deloc cu proiecția noastră. Ce urmează imediat? Tristețea, supărarea, frustrarea, toate acele emoții ce ne fac creierii să fiarbă sau ne moleșesc iremediabil, resemnându-ne cu ideea cum că așa e viața sau așa ne-a fost norocul.

Tot auzim cum că așteptările neverbalizate duc la frustrare și ne încurajează să folosim arme ce par să funcționeze, cel puțin pe moment. Mai pe românește? Ne dorim parteneri iubitori, copii înțelegători și colegi amabili, dar nu spunem nimic, doar ne dorim și ne așteptăm ca aceștia să priceapă, să știe ei exact ce simțim și ce ne dorim. În momentul în care nu se întâmplă asta, rațiunea se încețoșează, nu mai luăm în considerare și posibilitatea că aceștia nu au știut ce ne dorim, ci doar proiectăm, ne imaginăm că avem un ghinion teribil să avem prin preajma noastră doar oameni care nu ne înțeleg și ne punem pe tristețe.  Ce am putea face în schimb? Să verbalizăm, să spunem ce vrem, ce așteptări și ce nevoi avem. Așa că primul pas către o cooperare eficientă ar fi:

1. Exprimarea propriilor sentimente

Eu prefer să îmi exprim sentimentele la modul pozitiv, adică spun ce aș vrea să văd, să trăiesc, în detrimentul lui ”ce nu vreau”, adică:

” Îmi place să văd casa curată! Mă simt bine, fericită, liniștită, încântată când văd lucrurile la locul lor!”

Asta nu înseamnă că ne ferim în a ne exprima și sentimentele negative, de tristețe, furie sau frustare. Este mai mult decât necesar ca vocabularul emoțiilor noastre să fie complex și complet, pentru că doar cu ajutorul nostru și copiii își identifică propriile lor simțiri. Dacă noi le vom spune: ” Mă simt deranjată dacă calc pe jucării și mă rănesc. Nu-mi place/mă enervează/mă frustrează/mă înfurie să fiu mușcată sau lovită.” cu siguranță și micuții noștri vor știi să exprime ceea ce simt când sunt la școală sau grădiniță și nu vor lăsa să fie tratați în mod necorespunzător, contrar a ceea ce simt, trăiesc și au nevoie.     

2.    Descrierea problemei :

“ Văd lumina deschisă!”, în loc de “ Ți-am spus de o mie de ori sa închizi lumina. Nu înțelegi? Ce ai?”

De obicei oamenii se grăbesc să eticheteze, daca văd că ceva nu este făcut cum au explicat ei. Problema etichetării este ca mută atenția de la problema existentă, introduce copilul în stare ofensiva, iar el în loc să rezolve problema existenta, se concentrează să reacționeze la insultele primite. In cazul de mai sus, în loc să închidă lumina, va începe să plângă, să țipe, să se certe cu părinții, încercând să le explice că el este în regulă, de cele mai multe ori uitându-se de unde a început totul.

3.    Oferirea de informații

“Locul laptelui este în frigider, altfel se strică”, în loc de: “ Cine a lăsat laptele afară?”

De cele mai multe ori răspunsul la cea de-a doua abordare este ” Nu știu sau fratele/sora dacă există.” Iar de aici pâna la dezastru nu mai este mult.

“ Pereții nu sunt pentru desenat, hârtiile în schimb, da”, în loc de “ dacă mai desenezi pe pereți, vei fi pedepsit.”

Părinții se sperie de frecvența comportamentelor și au impresia că, chiar daca vorbesc cu calm, copiii tot nu înțeleg sau nu vor sa înțeleagă. Este adevarat ca nu răspunde imediat, fiecare are ritmul lui. Se vor opri dintr-un comportament, când ei vor conștientiza exact ceea ce se petrece:

Un copil mic va baga degetele în prize tot de atâtea ori si daca i se spune: “ Acolo este periculos” și îndepărtat cu blândețe, dar și daca va fi lovit peste mânuță. Va înceta când va înțelege exact ce se petrece acolo. Așadar daca rezultatul este același în ambele cazuri, de ce sa nu folosim metoda non-toxică?

4.     Un singur  cuvânt

“ Lumina!”, “Pereții!”

5.     Bilețele– putem scrie bilețele cu ce ne dorim de la membri familiei. Pentru copii le putem face avioane sau  le putem introduce misterios pe sub ușa camerei lor.

” Îmi place la nebunie să văd camera curată! Cu drag, mami!„

Nimic nu funcționează dacă nu avem perseverență. Dacă încercăm o singură dată și ne lăsăm bătuți că nu funcționează, e bine să știm că sinapselor neuronale au nevoie de câteva zile, chiar săptămâni să ia noul obicei în serios. Ce se întâmplă dacă nu ne ținem de plan și o mai dăm și în bară? Păi, nimic dacă acceptăm că am greșit, că e firesc să mai și greșim și dacă îndreptăm greșeala sau măcar ne arătăm bunăvoința!

Dar foarte multe despre cooperarea cu blândețe puteți auzi de la Dr. Laura Markham, fondatorul www.ahaparenting.com, doctor în psihologie clinică. Ea revine pe 13 mai 2017 la Bucureşti, pentru a susţine două conferinţe dedicate părinţilor şi celor implicaţi în procesul de creştere şi educare a copiilor.

Conferinţele se vor intitula Cum să devii părintele blând de care are nevoie copilul tău şi Cum să creşti un copil inteligent emoţional.

Laura Markham este autorul bestseller-urilor “Părinţi liniştiţi, copii fericiţi: cum să înlocuim ţipetele cu conectarea” şi “Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi: cum să creştem fraţi prieteni pe viaţă“, publicate în limba română de Multi Media Est Publishing.

Mai multe detalii despre conferință și înscriere găsiți aici.