Trecuse deja un an de când mă simțeam tristă. Era momentul să-mi pun viața cap la cap. Dar de unde să încep? Nici nu știu ce am! Știu că am devenit mama și că asta mi-a schimbat total sensul pentru care respiram zilnic. Mi l-a schimbat în bine, era ceva mai mult decât până acum, sunt două suflețele care licăresc fericire în fiecare secundă! Și atunci de ce sunt tristă?

Am plâns vreo două săptămâni singurică în capul scărilor făcând și desfăcând planuri! Norocul a venit neprevăzut, într-o seară în care am avut mulți prieteni la masă, cu tot cu copiii acestora. A fost multă veselie și voie bună. Copiii s-au jucat excelent, iar noi adulții am simțit că trăim, nu doar supraviețuim ca niște roboței cu sarcini zilnice.

Și au mai urmat niște întâmplări interesante. Prietenii au început să-și lase copiii la noi, să propună să facem cu rândul la mers la activități, să petrecem timp împreună cât copiii merg în aceleași locuri.

Atunci mi s-a aprins beculețul magic din creierul meu: eram tristă pentru că eram mai mereu singură, cu copii care depindeau doar de povețele mele, care mă investiseră doar pe mine cu încredere, dar și responsabilitate, cred că începeau să mă și placă mai puțin, că eram singura care le zicea și de bine, dar și de limite.

Unul dintre psihologii mei favoriți  vorbeste despre importanța comunității în care trăim, despre ramele în care fiecare individ se dezvoltă. Copilul are ca primă rama pe mama și pe tata, apoi ramele continuă cu familia extinsă, bunici, mătuși, apoi comunitatea, venicii și prietenii de familie, urmând școala cu profesorii, societatea, etc. E musai ca fiecare particică din rame să preia responsabilitate, să ajute individul în dezvoltarea lui. Păi și ce făceam eu? Mă țineam pe mine și pe ai mei într-o ramă micuță și strâmtă, sufocantă pentru ei și plină de responsabilitate și efort pentru mine.

Mi-am făcut bagajele și am plecat, fără să privesc înapoi! Cum am putut să stau oare așa, într-un loc unde să-mi văd vecinii o dată pe lună, singura plimbare să fie pâna la supermarket și înapoi printre mașini? Să merg zilnic până la parc cu mașina? Și când or fi copiii mai măricei, să le limitez posibilitatea de a se întâlni cu prietenii în funcție de programul meu și disponibilitatea mea de a-i duce cu mașina până la parc?

Am ajuns în cel mai bun loc pentru mine, în cartierul Greenfield, în zona de nord a Bucureștiului, în padurea Băneasa. Ne-am acomodat în timp record, ajutați de comunitate, de numărul mare de copii din cele multe locuri de joacă ale cartierului. Destul de rapid, ” rama comunitate„ a fost activă, cu bunicuțe atente la toți copiii de la locul de joacă, cu copii care vin și pleacă dintr-o casă în alta, sărind gardurile, exact cum făceam și eu când eram mică, cu vecini atenți și grijulii. Copiii mei au început să înțeleagă că unele limite nu erau puse de mine așa după bunul plac ( ceea ce mă putea transforma într-un personaj foarte nesuferit), ci că erau niște reguli ale comunității în care locuim. Erau și în grija altcuiva și ei aveau grijă și de alții. La nici 6 ani, Charlize a început să meargă singurică la magazinul din cartier să facă mici cumpărături, simțindu-se mereu în siguranță, remarcând ochii protectivi ai celor de la magazin sau a vecinilor atunci când traversa strada, ca să nu mai zic de cadourile primite mereu de acolo.

Tristețea mea a început să se evapore, transformându-se într-o oază de relaxare și siguranță.

Ce mai facem noi prin Greenfield? Mergem aproape zilnic prin pădure, respirăm aer foarte curat! Fie că e vară sau iarnă, atmosfera este întotdeauna una de stațiune, parcă am fi constant în vacanță!

Ce m-a impresionat și mai mult a fost implicarea dezvoltatorului în viața comunității. Astă vara am avut un festival de 3 zile, cu concerte, activități pentru copii, gen magie și pictură, restaurante și un bulevard întreg amenajat cu mese de ping pong, coșuri de baschet, trambuline și castele gonflabile. Oamenii au mâncat împreună, s-au jucat și și-au privit copiii legând prietenii importante!

Evenimentul care mi-a plăcut mie foarte mult a fost cel de Moș Nicolae! Ne-am întâlnit cu toții într-o atmosferă de sărbătoare, cu ceai cald, cozonac și colinde! Iar copiii au avut parte de o surpriză emoționantă. Au împodobit bradul din cartier cu globulețe personalizate cu numele fiecăruia, după care a venit Moșul cu cadouri!

Eu mă simt wowww aici, fericită și conținută de comunitate! Exact cum mă simțeam și când eram mică, fără a locui într-un cartier. Atunci, parcă lucrurile se întâmplau firesc, oriunde ai fi locuit. Dar nu asta este important…lumea evoluează și fiecare se simte bine în alt fel! Eu mă bucur că am găsit felul asta potrivit sufletului meu!

Adauga comentariu
No Comments