Cei care mă cunosc știu că eu nu-mi prea fac planuri, liste pe obiective pe care trebuie să le obțin pâna la termenul x.

În mai toate formările de dezvoltare personală, am trecut și prin exerciții de genul acesta, iar eu eram singura care pur și simplu nu le făcea. Poate păream ciudată, chiar arogantă când spuneam răspicat că eu nu funcționez pe principiul acesta. Acum nu zic că genul acesta de abordare este greșit. Știu mulți oameni care își gestionează viața, atât personală cât și profesională excelent în felul acesta! Nu merge la mine și atât! De ce? Pentru că mie mi-e groază că mâine nu va mai exista! Nu am ajuns la concluzia asta așa întâmplător și nici nu am decis să trăiesc clipa inspirată de cărți motivaționale sau conferințe pompoase- nu că aș avea ceva împotriva lor. Dimpotrivă chiar, sunt atât de importante pentru dezvolatarea noastră emoțională! Doar că nu ele au fost momentul meu cheie!

Momentul cheie a fost când am leșinat singură în casă cu un copil de un an și jumătate lângă mine. Nu am mai știut nimic timp de 30 de minute, copilul nefiind nicidecum în siguranță. Eram la baie, o pregăteam de duș, cu apa deschisă, la etaj, fără a avea portița de scări închisă. Am găsit-o în același loc, lângă mine plângând tare…dar m-am trezit, slavă cerului!

A fost momentul în care am înțeles că viața trebuie trăită atunci când ai ocazia, fără amânări, fără ” lasă că recuperez cumva”. Am mers la doctor să văd cum mă pot trata, pentru că leșin constant încă de la vârsta de 8 luni…leșinuri lejere de câteva secunde, doar că în ziua aia stupidă am avut ghinionul să mă lovesc la cap de marginea caloriferului.

Leșin de frică, de boală, de efort, de foame, de sete și nu știu când mi se întâmplă, deci nu pot preveni. Am învățat să recunosc oarecum momentul și să mă așez undeva pentru a nu mă răni, dar nu mereu este posibil. Am leșinat în magazine, în casa unei femei, în timp ce vizionam spre închiriere, în duș, însărcinată, de frica injecțiilor, de frica examenelor, că mi-a întins tata paharul de apă cu 2 secunde mai târziu. Am avut episoade urâte după anestezii generale, cu țipete noaptea și plecări prin casă, cu rănit soțul ( chiar nu a fost cu intenție) pentru că eu nu mai vedeam bine, iar el încerca să mă ajute…iar eu credeam că e un hoț ( nu e alibi, sincer….nu am profitat de ocazie…:)))

În sfârșit, nu m-am dus la doctor până acum câțiva ani…am trăit așa periculos sau prostește, în mod extrem de neglijent.

Ca să scurtez povestea, am descoperit o problemă neurologică ce mă împiedică să fac multe, nu are un tratament și am șanse foarte mari să nu mor din cauza ei, dacă am grijă!

Privind partea plină a paharului, eu chiar îmi trăiesc clipa…nu am vreo boală în stare terminală, nu dramatizez nimic, nu mi-e frică că voi muri de asta, dar am înțeles importanța prezentului. Am înțeles că viața noastră nu are garanție, la orice oră ni se poate întâmpla ceva, în lupta asta de supraviețuire!

Eu am decis să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc! Și de aceea îmi cam agasez câteodată prietenii sau oamenii pe care îi admir…îi tot zăpăcesc cu întâlniri, ieșiri, petreceri, pentru că îi vreau în viața mea! Rareori refuz invitații dacă nu sunt motive reale și urgente…am uitat să îmi fie silă!

maine

Am învățat să prioritizez și să dau ce e al Cezarului, fără strop de semn de întrebare!

Am învățat să iubesc necondiționat și să spun asta des!

Am învățat să lupt pentru prezentul meu, uitând trecutul și viitorul!

Am învățat să fiu eu însumi, să vorbesc când am ceva de spus, să nu mă rușinez, să nu mă conformez de frică, rușine sau falsă politețe.

Am învățat că miracolul stă în mine și in fiecare om de pe planetă. Că eu pot face oamenii și fericiți și nefericiți…îmi sta asta în putere…dar am decis să pun zâmbete pe buze!

Am învățat că e important să dai din cunoaștere mai departe, chiar dacă unii cred că o faci pentru bani sau faimă…dacă o fărâmă ajunge unde trebuie, misiunea este reușită!

Trăiește clipa nu este un clișeu! Este doar despre noi, despre cum decidem să privim viața! Ne îngrijorăm de viitorul nostru, de viitorul copiilor noștri? Muncim pentru ei, pentru viitorul lor? Ei bine autorul meu preferat, Khalil Gibran spunea în una din poeziile lui:” Copiii voștri sunt copiii vieții…ei trăiesc în casa zilei de mâine, zi pe care voi nici în vis nu o puteți vedea!”

Cum putem trăi, cum ne putem sacrifica pentru un viitor pe care noi nici măcar în vis nu îl putem vedea? Trăiește azi! Umpleți copilul de bucurie azi, nu mâine…căci nu știi daca va exista acea zi!

Adauga comentariu
No Comments