Cel mai greu lucru din viața mea a fost sa spun ” Nu Știu!” Să nu știi să răspunzi la o întrebare, să nu știi ceva despre un subiect însemna pentru mine să fii needucat ( să folosesc cuvântul frumos).Țin minte clar precum cristalul, cum zice americanul, rușinea pe care o simțeam când nu știam ceva la școală. De fapt, nici nu îndrăzneam să spun că nu știu. Ziceam că am uitat sau puneam povara pe seama emoțiilor, vreunei dureri spontane de cap sau de burtă.
Nu mă refer la lucrurile pe care era musai să le învăț și pe care dintr-un motiv sau altul nu le reținusem. Mă refer la alte întrebări mai subtile sau lucruri de care nu auzisem sau subiecte care nu erau din zona mea de interes. Nu aș putea uita vreodată fața plină de uimire amară ( pentru a folosi din nou o etichetare decentă) de pe fața profesorilor când descopereau că nu știam ceva sau chiar remarcile dure de genul: ” Tu pe ce lume trăiești? Părinții tăi nu te învață nimic? Ce ignoranță sau chiar ce ignorantă…!”
Ce s-a întâmplat cu mine ca adult după această experiență? Simplu! Oamenii, din perspectivă psihologică, își creează adaptări creative pentru fiecare situație grea pe care o trăiesc. În psihanaliză se numesc mecanisme de apărare si ele sunt multicele în funcție de fiecare situație în parte. Poate să fie negare, regresie, identificare proiectivă, identificare cu agresorul si multe alte zeci. Dar nu cred că termenii sunt importanți ci descrierea fenomenului. Eu am decis să mint, să mă prefac că știu, ca mai apoi să utilizez aceleași arme precum agresorii mei.
Ce făceam exact? Când pornea cineva o discuție, mă prefăceam că știu, dădeam din cap tălâmb, dar cu un aer interesat. Țin minte că mi-era rușine să afle cineva că nu înțeleg o anumită limbă străină. Studentă fiind într-o țară orientală a cărei limbă o știam bine la nivel de școală, parțial spre deloc la nivel de conversație, ce credeți că făceam? La orice întrebare mi se punea răspundeam cu DA și cu un zâmbet imbecil pe față. Până într-o zi când un taximetrist oripilat de răspunsul meu a urlat aproape: Da????????? Am coborât repede…Dumnezeu știe la ce oi fi spus da. Ca să nu mai spun că în prima zi de facultate, profesoara m-a întrebat de 3 ori cum mă cheamă, iar eu tot de 3 ori am răspuns da…a renunțat sărăca la întrebare. ( limba arabă clasică diferă foarte mult de limba arabă vorbita chiar și pentru banala întrebare ” cum te cheamă?”)
Nu cred că mai are sens să vă povestesc în câte situații penibile m-a adus acest mecanism de apărare. Cred că cel mai important este modul în care m-am lecuit de el. Ei bine, nu a fost peste noapte! După mulți ani de terapie, dezvoltare personală și studiu am reînvățat să înlătur rușinea și să spun nu știu. Nu știu pentru că nu este un domeniu de interes pentru mine, nu pentru că sunt proastă sau cu o educație deficitară. Am învățat să am încredere în faptul că am învățat mult, că știu extrem de multe în domeniul meu, moderat în altele și foarte puține în unele cazuri.
Mai văd încă expresia unora identică cu cea a profesorilor mei atunci când spun: ” Nu știu nimic despre asta!” și știu că mă etichetează în gândul lor în fel și chip. Dar ei sunt ei, iar eu sunt eu. Ce gândesc ei despre mine nu mă definește pe mine! Îi văd cum se chinuie să le știe pe toate și să se erijeze în ființe superioare, dar iarăși nu-mi mai stârnește nimic în afara un mic zâmbet de compasiune. E doar procesul lor, nu al meu!
Cel mai mult m-a ajutat în viață să știu să spun ” Nu știu!” atunci când am devenit mamă. Aveam tendința de a răspunde repede tuturor întrebărilor copiilor mei, ca o enciclopedie ambulantă. Aveam tendința să fac eu lucrurile repede pentru ei, iar asta le scădea dramatic încrederea în sine, fiind lipsiți total de autonomie și cu o imagine deformată, distorsionată a ceea ce eram eu, un supra-om, față de care nu mai aveau nici măcar motivația să-i urmeze exemplul.
Am învățat să fiu răbdătoare, să îi las să facă lucrurile singurei.
Am învățat să nu mai răspund repede la întrebări, ci să le stârnesc curiozitate și plăcerea de a studia. Dacă întreabă : ” De unde vine ploaia, cum se face înghețata, de unde avem hainele, etc?” nu mă mai grăbesc cu răspunsul. Le spun fie ”nu știu, fie ce întrebare interesanta!” ” HAI SĂ DESCOPERIM ÎMPREUNĂ!” Și ne apucăm să învățam cot la cot despre câte-n lună și în stele.
Folosesc ” Nu știu” și pentru a pune limite. Dacă mă roagă să meargă undeva sau să facă ceva de care eu nu sunt sigură că este tocmai corect, le răspund: ” Nu știu, lasă-mă să mă gândesc!„ Îmi cumpăr și puțin timp, creăm și spațiu să ne calmăm, în special când răspunsul vine cu o limită.
Ce cred eu că este important să spunem după ” nu știu”? ” Spune-mi tu mai multe despre asta!” pentru a acumula cunoștințe noi și din alte domenii.
În prezent, întreb mereu despre lucruri din conversație despre care nu știu nimic sau puține și îi rog pe ceilalți să îmi detalieze un pic subiectul, dacă este cu adevărat de interes pentru mine sau dacă e musai să mă integrez în acea discuție.
Nu mă mai simt mică atunci când nu știu ceva. Am reușit să înțeleg că nu știu un anume subiect, dar știu altele mult mai bine. Practic cantitatea de informație e relativ similară, doar că în direcții diferite. Exact ca la micuții care vorbesc în mai multe limbi. Ei știu același număr de cuvinte ca și cei care învață într-o singură limbă, doar că au multe dubluri, iar părinții pot aprecia că nu vorbesc la fel de fluent precum ceilalți limba maternă.
Cu siguranță voi ajunge la finalul vieții fără să știu multe lucruri, precum noi toți…atunci de ce să îmi fie rușine? Am reușit să îl transform pe nu știu din sursă de frustrare în oportunitate de a cunoaște cât mai multe lucruri. Și ce bine e!
