Cele mai multe tensiuni în cuplu încep de la vorbitul fiecăruia pe limba lui, în functie de nevoile lui!
Oamenii sunt diferiti si au nevoi diferite, asta e clar. Dar cand ajungem intr-o relație de cuplu, e musai sa avem răbdarea să ne cunoaștem , sa fim curioși vizavi de ceea ce îl face pe celalalt fericit si ce nu și, mai ales, ce poate să ofere partenerul si ce nu.
Dacă nu știm lucrurile acestea, e posibil sa începem sa cerem lucruri importante, de altfel pentru noi, persoanei nepotrivite. Nu înțelegeți gresit! Persoana nu este neaparat cineva rau, dezinteresat, lipsit de empatie sau iubire. Poate fi, pur si simplu, un om care nu poate efectiv sa raspunda la acele nevoi. Solutia poate fi usoara, cu terapie de cuplu sau drastică, in functie de neconcordanta!
Si mai este un motiv important pentru care oamenii se pierd in cuplu. Va las momentul meu personal si ce rezolvare am gasit noi!
La un moment dat al relației dintre mine și soțul meu, ce durează de mai bine de 14 ani, am simțit ca nu ma mai iubește.
Nici nu mai știu dacă am simțit asta sau doar m-am speriat.
Era intr-o seara excelenta de vara. El se pregătea sa plece intr-o călătorie, iar eu rămâneam acasă. Nu imi amintesc dacă aveam amandoi copiii pe atunci. Dar știu bine ca eram foarte panicata!
Fusese foarte drăguț cu mine înainte de plecare, chiar afectuos, dar eu eram agitata!
A plecat! Am început sa îmi fac tot felul de scenarii, despre cum va fi viața mea fără el. Despre ce nou iubit îmi voi găsi, așa mai mult ca răzbunare și cât de fericita voi fi cu el. Am plâns, m-am dat de ceasul morții, am stârnit scenarii și in capul altora. Na, era și normal! Când vezi femeia despletita, jelindu-și viața romantica defectuoasa…ce erau oamenii sa facă? Sa-și închipuie și ei in fel și chip suferința mea! Pentru ca eu chiar sufeream! Știam eu ca el nu ma mai iubește!
Si chiar nu ma mai iubea. Pentru ca nu mai avea putere. Era secătuit de propriile griji și probleme. Muncea mult și se gândea la noi. Practic, iubirea aia interioară exista, nu se stinsese. Doar ca nu mai putea scoate asta in exterior. De ce oare?
A venit acasă. După câteva zile l-am întrebat ce vrea sa facă in Weekend. Mi-a răspuns timid ca i-ar plăcea sa meargă la poligon, el practicând tir sportiv. Trebuie sa ma și laud. Acum doi ani a câștigat cupa României. I-am spus sa se ducă dacă asta vrea. Nu-mi plăcea deloc idea. As fi vrut sa stea cu mine.
Dupa vreo doua ieșiri din astea, lucrurile au început sa își revină ușor ușor. Bine, sunt convinsă ca și reluarea activității sportive i-a determinat producția de serotonina. Dar s-a mai întâmplat ceva. A început sa se iubească pe sine, sa facă lucruri pentru el, sa își umple rezervoarele.
Nu putem iubi pe altcineva decât atunci când ne iubim pe noi înșine și direct proporțional cu iubirea pe care ne-o oferim.
Cam asta se întâmplase și cu noi. Nu ne mai dădeam răgaz și libertate sa ne iubim pe noi înșine. De unde sa mai dam și celorlalți?
Linistea și fericirea au început sa intre din nou pe ferestrele casei noastre. A avut de unde sa dea din nou, am început sa dau și eu mai mult și impreuna mult tare copiilor noștri.
Eu am o vorba:
Nu poți fi cel mai bun om pentru altul, dacă nu ești cel mai bun om pentru tine.
Evident, nu poți fi cel mai bun părinte pentru copilul tău sau cel mai bun partener, dacă nu ești cel mai bun cu și pentru tine. Pentru din gol nu ai de unde sa umpli.
Au mai fost situații din astea de atunci. Dar mereu ne mobilizam sa ne reumplem rezervoarele pentru a nu renunța. Pentru ca dragostea exista, doar nu are forța sa se manifeste atunci când ești secătuit!
Multa iubire de sine va urez!
