Când eram eu mică visam să devin pilot de Formula 1. Cred că nu mai este nevoie să vă povestesc cât de mult râdeau oamenii de mine. Eu, o fetiță de 30 de kilograme, visam la ceva mai presus de puterea de imaginație a multora. Îi înțeleg acum! Poate că și mie mi-ar fi greu să procesez o astfel de informație dacă ar veni de la fetița mea de doar 30 de kg, în ziua de azi. Mi-ar fi greu, dar aș da o șansă visului frumos!De ce?
Când am început formarea ca psihoterapeut, dar și ca expert în parenting, o propoziție mi-a marcat gândurile. Era legată de autonomia copiilor și spunea așa:
” Nu lua speranța!„
Unul dintre exemplele din curs era despre copii și matematică. Îmi vine și acum să râd! Mai bine era despre părinți si matematica. Am descoperit în timp că turbulențele legate de acest subiect încep la părinți, mai întâi.
Revenind la poveste, un băiețel care nu era tocmai maestru în ale numerelor vine într-o zi acasă și îi spune mamei că vrea să participe la un concurs de matematică. Mama putea răspunde în două moduri. Fie să fie speriată de posibilul eșec și să îi spună micuțului să renunțe, fie să nu îi ia speranța:
” Tu la matematică? Nu cred că e bine. Poate vei fi dezamăgit.”
vs
” Vrei la concursul de matematică?
Mă bucur pentru tine! Dacă ai nevoie de sprijinul meu, eu sunt aici.”
Câteodată, din dorința de a ne proteja copiii, de a-i ține departe de dezamăgire, le furăm și șansa de a spera, de a visa, de a lupta pentru dorința lor, de a-și depăși limitele. Le furam șansa de a fi autonomi și liberi în gândire, decizie, viața.
Dacă la nivel de teorie, atunci, explicația părea logică și simplă, povestea mea continuă. Uite că am ajuns și la momentul în care propriul meu copil a venit acasă cu dorința de a participa la un concurs de matematică. Prima mea reacție a fost să mă îngrozesc. Știam că înțelege matematica, dar tabla înmulțirii îi dădea bătăi de cap, iar un concurs ratat ar fi putut să o facă să sufere. Dar nu era nici dorința, nici decizia mea. Ea venise cu propunerea. Așa că am decis să am curaj, să o susțin, să o încurajez și să îi ofer suportul meu dacă are nevoie.
Puterea părinților poate sta și într-un simplu DA, dar puterea copiilor noștri care e?
Puterea copiilor este curiozitatea, dorința de a ști, de a experimenta și de a spera. Cu siguranță, fiecare copil în parte are abilitatea lui, puterea lui secretă ce așteaptă să iasă la iveală. Noi, adulții din jurul lor, le putem încuraja visele și le putem crește încrederea în sine, dacă ne dăm și noi voie să ne eliberăm de propriile frici.
Cel mai des întâlnesc părinți cărora le e frică de faptul că emoțiile pot traumatiza copiii. Ne este frică de tristețea, furia, dezamăgirea copiilor noștri. Ne dorim să nu le simtă niciodată și ne prefacem câteodată că nu există.
Ne este frică de întâlnirea lor cu oameni cu un comportament mai puțin plăcut și îi ținem departe sau purtăm noi războaiele lor.
Da, și eu visez la o lume în care ai mei copii să nu fie nevoiți să experimenteze lucruri neplăcute, pentru că ele nu există. Dar până atunci nu îi țin departe de situații tensionate, de tipologii umane neplăcute. Îi sfătuiesc cum ar fi bine să acționeze în astfel de situații, cu astfel de oameni. Au învățat acum că nu ei au o problemă, ci cei care cauzează și determină tensiunile. Au învățat să își gestioneze emoțiile, să răspundă proactiv, cu minim de frustrare.
Îi țin departe, evident, de situațiile abuzive. Cu astea nu au de ce să se obișnuiească. E musai să știe să le evite din start.
Ne este frică să nu se lovească? Ne este frică nu fie dezamăgiți? Ne este frică să nu fie frustrați?
Sunt doar fricile noastre! Cu ele ar fi bine să facem pace. Și abia apoi, îi putem inspira și pe micuții noștri să aibă curaj în orice situație, să facă și ei pace cu fricile lor și să meargă lin pe drumul visurilor lor.
Nu am ajuns pilot de Formula 1. Am rămas doar îndrăgostită vreo câțiva ani buni de un mare protagonist al marelui circ. E drept să nu m-a afectat prea tare acest refuz pentru că nu era realizabil oricum atunci în România. Și am fost susținută ulterior în alte proiecte nebunești ale mele, cum ar fi să plec într-o țară arabă în plin război. Mai bine mă lăsau la Formula 1, ați spune, nu?
Dar știu cum e să îți uiți visul. Să simți că aveai un drum, o menire, dar nu mai știi ce era. Văd asta la oamenii cu care lucrez în terapie și alături de care pornesc în noua lor călătorie de regăsire.
Știu cum arată și cei care au fost susținuți și încurajați să spere, să își urmeze visul. Nu sunt nici ei imuni la greutăți, dar cu siguranță știu ce au de făcut cu ele. Una câte una, exact ca un micuț ce face primul pas și apoi încă unul, în timp ce visează să câștige maratonul de 10 pași.
Articolul face parte din campania Spune DA! Mai multe puteți găsi pe pagina de Facebook Danonino.