Stăteam obosită pe canapea. Parcă aveam chef să mă uit la televizor, dar nu voiam să întind mâna după telecomandă. Era una dintre zilele alea în care voiam doar odihnă. Nimic mai mult!Și așa în lenea aia supremă, parcă mă mai sâcâia ceva. Nu eram pe deplin fericită. Îmi priveam soțul cum robotea prin casă, într-o explozie de energie. Mă mai întreba chestii, mă mai ruga să îl ajut cu una cu alta.

În capul meu lucrurile începeau deja să se precipite:

” Asta nu vede că am nevoie să mă odihnesc. Acum l-a apucat vrednicia, când sunt eu obosită. Dacă îl rog eu altădată nici nu se mișcă.”

” Oare nu simte și el să vină lângă mine? Chiar nu vede ce îmi doresc și probabil nici nu-i pasă.”

Am închis gândurile că mă lua cu plâns și nu avea nici un sens. Omul acela era prins în treburile lui, iar jalea mea probabil l-ar fi luat prin surprindere și nu ar fi înțeles ce am, creându-mi mie mai multă frustrare și idei despre ce simte el despre mine.

I-am zis:

” Nu ai vrea să vii lângă mine? Am nevoie să stai un timp cu mine aici.”

Și a venit! Nu a trebuit decât să-mi exprim emoțiile, nevoile sau dorințele.

De cele mai multe ori, noi oamenii trăim setându-ne niște așteptări , de care ceilalți nici habar nu au. Așteptăm să primim ajutor din partea apropiaților, înțelegere și compasiune. Dar ei nici nu știu asta! Și așteptăm și așteptăm până ne certăm cu ei și le aruncăm vorbe grele:

” Nu-ți pasă de mine! Niciodată nu te gândești la mine!”

sau ne refugiem în supărări, fără a mai vorbi cu celălalt.

Și stăm așa în starea asta mult și bine, pentru că și partenerul trăiește aceleași așteptări. Și el/ea vrea lucruri de la noi, dar nu ni le comunică.

Mi-a spus cineva la un moment dat că dacă ajunge să îi ceară soțului iubire, aia nu mai e iubire. Iubirea trebuie să vină spontan, nu la cerere. Ar putea fi corect raționamentul dacă am vorbi despre dragoste ca emoție pură. Nu ai cum să ceri unui om să nutrească dragoste pentru tine dacă chimia corpului și a sufletului lui nu naște această emoție.

Dar eu nu mă refer la emoție, la trăire pentru că presupun că ea deja există într-un cuplu deja format. Mă refer la gesturile de iubire sau la acțiunile ce ne pot conduce la gândul că respectivei persoane îi pasa/îi mai pasă de noi.

Pentru a avea un Făt Frumos sau o Ileana Cosânzeana lângă noi, cu gesturile drăgăstoase permanent în buzunar, avem nevoie și de un cadru asemănător. Și Făt Frumosul nostru de acasă ar veni plin de pasiune la noi în dormitor dacă ar călări toată ziua prin pădure meditând la a nu face nimic. Iar Ileana îmbăiată și lustruită de fel de fel de ajutoare, care nu a făcut nimic toată ziua altceva decât să cânte pe pervaz la păsărele, s-ar transforma într-o leoaică feroce la întâlnirea de la ”drum de seară”.

Dar cum fiecare e copleșit de greutatea zilei de azi și a celei de mâine, când nici propriul corp și suflet nu le mai poate arată afecțiunea necesară, gândul la celălalt are nevoie de ” remindere”. Dragostea ca și sentiment rămâne, e acolo, doar că nu mai poate ieși la liman spontan și energic. Am scris în acest articol ce am făcut eu pentru a-l susține pe soțul meu în căutarea iubirii noastre.

Alt fenomen care se petrece în relațiile de cuplu este diferența de frecvență sau sistem în comunicare. În programarea neurolingvistică se vorbește despre sistemele reprezentaționale privilegiate și anume, în linii mari: Auditiv, Vizual și Kinestezic.

Dacă soția este auditivă ea vrea să audă de multe ori pe zi cum soțul îi spune ” Te iubesc”. Dacă soțul nu este auditiv și este vizual, el își va exprima dragostea aducând flori sau reparând ceva la casă ( ca să arate ușor la vedere cât de mult îi pasă de familie). În schimb, soția nu va înțelege felul lui de a-și arăta iubirea, va fi frustrată că el nu reacționează la felul în care ea își verbalizează dragostea ( el având nevoie să vadă, nu să audă). Pentru kinestezici provocarea este și mai mare, pentru că ei au nevoie de mișcare, acțiune, iar un om static poate crea mare frustrare.

Este mai mult decât evident că discuțiile se vor desfășura așa:

” – Eu îți spun cât de mult te iubesc zilnic.

– Vorbe…am nevoie să văd, nu vorbe-n vânt.

-După ce că fac atâtea mai ești și nemulțumit/ă”

Cel mai eficient mod de a ne uniformiza exprimarea este de a ne cunoaște bine partenerul, de a înțelege ce sistem reprezentațional privilegiat deține pentru a comunica eficient.

Știați că

Peste 90% din copii sunt kinestezici?

Asta ar trebui să răspundă la întrebările: Cum să mă înțeleg mai bine cu micuțul meu? Ce stil de învățare are?

Îndemnul meu este să cerem întotdeauna când avem nevoie de ceva, fără a ne seta așteptări ( de cele mai multe ori foarte ridicate) de care ceilalți habar nu au. De abia după ce am cerut, iar celălalt nu este dispus să dea, putem pune sub semnul întrebării relația și trece la alți pași, cum ar fi: ” Ce îl oprește să îmi dea atunci când cer? ” Și acolo putem găsi răspunsuri care nu au nicio legătură cu dragostea pe care ne-o poartă.

Adauga comentariu
No Comments