Digital Parents Talks este un concept ParetingPR, ce aduce valori în nișa de bloggeri părinți și îi da valoare, pornind tocmai de la potențialul de colaborare și conectare al bloggerilor părinți( concept la care Ana, Mămica Urbană, lucrează de când o știu eu și probabil de foarte mult timp înainte. Și nu mă refer doar la proiectul acesta, mă refer, în general, la dorința ei de a face din noi, comunitatea bloggerilor de parenting, o comunitate vie, vizibilă, cu o voce puternică).
Doamne…nici nu credeam sa scriu un astfel de articol vreodată, pentru că eram convinsă că nu voi fi efectiv capabilă să mai am grijă și de un animăluț, fie el cățel, pisică sau pește în acvariu, pe lângă toate celelalte lucruri pe care le aveam de făcut, respectiv:
Nu-mi pasă, dar sufletul tot mă doare
Cam așa suntem noi, oamenii, construiți. Suntem ființe sociale și de cele mai multe ori ne pasă de ce cred sau spun ceilalți despre noi. Am învățat, în schimb, că este util să ne îndepărtăm de oamenii care transmit mesaje toxice.
Am înțeles că oamenii sunt diferiți
Am înțeles că nu toate informațiile pe care le primim sunt în beneficiul nostru, am înțeles că oamenii sunt diferiți, că percepțiile sunt altele de la un om la altul și că astfel nu este necesar să ne supărăm când suntem atacați sau criticați. Cu toate astea, în spatele lui ”nu-mi pasă” stă deseori durere, tristețe, dezamăgire.
V-ați întrebat vreodată de ce ați făcut copii?
Unul dintre mentorii mei mi-a spus într-o zi: ” Daca aș putea, aș opri nașterile pe Pământ pentru o zi și i-aș invita pe toți cei care își doresc copii să reflecteze de ce își doresc asta! Copiii pe care îi vor în viața lor vin din PREA PLIN sau din PREA GOL?”
Mi-a plăcut conferința organizata de Social Moms, privind internetul si tehnologie pentru că mi-a adus acel lucru care îmi lipsea de câte ori încercam să-mi elucidez propriile mele frământări legate de acest subiect. Găseam mereu acele părți negative. studii care mă îngrijorau, dar foarte puține soluții.
Copilul chiar îți vorbește așa cum îi vorbești!
”Cât ești de obraznică…uite cum se uită băiețelul la tine!”
”Lasă-mă, oricum e urât!”
Succesul copiilor stă în independență?
În ultima perioadă, văd din ce în ce mai mulți copii presați să devină independenți, să doarmă singuri, să mănânce singuri, să meargă, să vorbească, să se ducă la toaletă, totul cât mai repede și exemplele ar putea curge cu o abundență care ar depăși Cascada Niagara. Noi, părinții, ne dorim să avem copii independenți deoarece credem cu tărie că succesul lor constă în dobândirea acestei calități, resurse, abilități.
Dar este cerul limita?
Este independența ultimul nivel la care ființa umană trebuie să ajungă și să se oprească?
A fi părinte este chiar o artă
Tocmai ce mă pregăteam să scriu un articol despre temperamentele copiilor, cu avantaje-dezavantaje, documentat la sânge, când văd un citat : “Specia care supraviețuiește nu este cea mai inteligentă, ci cea mai flexibilă, adaptabilă.” Corect! Așa este!
Dar până să ajungem acolo, natura ne-a înzestrat cu o paletă largă de alte însușiri, caracteristici, ce stau la baza temperamentului nostru, iar gestionate corect pot crea indivizi puternici, cu șanse reale de supraviețuire, fără a face neapărat parte din grupa “privilegiată” a flexibililor.
Acesta este un articol scris de un copil care nu a fost la grădiniță ( cum nu am fost nici eu de altfel), dar nu este menit să inspire părinții în a nu-și duce copiii la grădiniță. Este doar despre ce trăiri a avut ea acolo, despre ce nevoi erau necesare a fi îndeplinite.
Nu întotdeauna copiii noștri refuză să meargă la grădiniță de teama de a-și pierde fizic părinții. Charlize a mea se temea că îmi va pierde dragostea, pe perioada în care suntem separate. Am trecut peste acea perioada cu un joc inventat chiar de ea. Un factor important în alegerea grădiniței este chiar buna cunoaștere a propriului nostru copil ( Arta de a fi părinte) El ne va ghida lin spre decizia de a alege locul potrivit lui.
Sandrei, autoarea noastră de azi, îi era teamă de altceva. Dar haideți mai bine să citim povestea ei. Eu zic că suntem chiar norocoși că își amintește de atunci și că putem înțelege o părticică din trăirile unui copil de 3 ani.
Mă macină imaginile cu micuții bătuți în acea grădință, dar mai tare mă doare când văd și aud părinți care încurajează genul asta de practică.
Ei cred cu toată ființa lor că doar așa se poate face educație, că doar așa se va alege ceva de copiii lor. Sunt convinși că îi vor pierde pe drum dacă nu le mai dau o pălmuță la fund sau chiar o bătaie zdravănă, așa de reglare, când o mai iau razna (razna însemnând, evident, altceva pentru fiecare în parte).
