”Am ajuns la grădiniță! Du-te, ești în siguranța! Vine mami să te ia după masă! Apoi tu pleci, închizi ușa și plângi rău de tot până vin eu să te iau, bine?” spuse Charlize, fetița mea de numai trei ani și câteva luni, la vremea aceea. Iar eu plecam, ea închidea ușa, eu plângeam de-mi rupeam cămașa de pe mine, iar ea pleca, apoi venea în cel mult zece secunde, cu zâmbetul pe buze, mă ținea în brațe, îmi spunea că a venit mami, că mă iubește, dar că merg și mâine negreșit.
Anxietatea de separare s-a manifestat destul de violent la ea, iar suflețelul ei se voia vindecat cu orice preț. De când am început formarea ca practician NLP, un lucru l-am păstrat cu sfințenie: Nu judec, nu dau sfaturi! Fie copil, fie adult, lăsat să-și urmeze simțirea găsește soluția potrivită pentru el.
Știam mii de joculețe terapeutice pe care le-aș fi putut utiliza pentru a-i ușura suferința, dar eram sigura că jocul inventat de ea avea să o ajute cel mai bine.
