Minim o data pe zi văd o postare pe Facebook, în care autorul se plânge ca sta și așteaptă cu orele sa îi vina rândul ” atât de important ” – știți sloganul: ” apelul dvoastra este extrem de important pentru noi…de n-ar mai fi”- în a fi preluat de un asistent call-center ( cred ca așa se numesc).
Titlul este cât se poate de real si nu este momeala pentru cât mai multe click-uri! În weekendul asta, am văzut un iepuraș care de stres, de frică, de ce-o mai fi simțit el pe acolo, a făcut pipi pe el și tot nu a fost lăsat în pace. Oamenii voiai poze cu animăluțul și cu ai lor micuți cu orice preț.
O să pornesc mai puțin poetic acest articol, de data asta, pentru că nu-mi pot manifesta starea de ciudă și de neputință decât scriind abrupt, precum viața curmată atât de nedrept a celor doi adolescenți de pe Munții Retezat. Amândoi erau două fenomene, doi alpiniști de calibru mondial, doi copii cuprinși de propria pasiune, dar și de dorința de performanță, care sper că era tot a lor.
Câți dintre noi nu au crescut în familii în care parcă nu se știa cum anume veniseră copiii pe lume?
Am crescut într-o familie mai mult decât pudică, unde tot ceea ce ținea de corpul nostru era cu atenție ferecat intr-un cufăr și aruncat în marea cea mare. Și cutia Pandorei putea fi deschisă cu mai multă încredere decât cutia din familia mea!
Am tot auzit, în ultima perioadă, această filozofie de viață, cum că fiecare copil își alege părinții, pentru a le aduce niște lecții de viață sau pentru a-i vindeca. De ce nu cred eu teoria asta sau mai bine spus nu o pot accepta? Pentru că mi se pare crudă și egoistă.
Ar fi bine să existe câteva reguli în parc și toată lumea să le respecte
Nu mă plimb după copii prin parc, cu mâncare sau indicații. Îmi place să cred că odată ce i-am informat despre cum ar trebui sa respectăm natura, oamenii care muncesc pentru curățenia parcului, pe ceilalați care vin să se bucure de parc, știu ce au de facut, deci nu mai intervin la tot pasul. Îi las să se bucure de joc.
Cum a reușit expresia ”Bătaia e ruptă din Rai” să fie atât de bine primită și privită?
Cred că cel mai simplu răspuns la întrebarea ” Câte NU-uri aude un copil zilnic?” este chiar propria noastră experiență vizavi de acest cuvânt sau laitmotiv al existenței noastre. Statistica zice sute, iar noi putem confirma. Dar oare de ce ne vine atât de firesc să spunem nu?
Acum mai bine de opt ani se năștea o mămică tare emoționată, ce își dorea din tot sufletul să fie cea mai bună mămică din lume, pentru fetița ei și ea grăbită și dornică să cunoască această mamă ce se voia mai bună decât orice altceva în Univers. Cunoscut, nu? Câte dintre femeile însărcinate nu își doresc același lucru?
